/ Politica

13 decembrie 2017, o zi cât două suflete fărâmate.

Miercuri, 13 decembrie 2017, s-au fărâmat două suflete, ambele reprezentând două instituții cruciale în istoria modernă și recentă a românilor - parlamentarismul și monarhia.

Nu voi începe o expunere largă a ceea ce a însemnat cea din urmă, în sine, pentru că nu se cuvine în momentul de față. Voi spune doar atât: Regele a murit. Iar odată cu Mihai I, întreg simbolismul, însemnătatea care trec de simpla definiție a instituției monarhice. Mulți vor considera drepte aceste cuvinte pentru că văd dincolo de ceea ce de regulă apare în publicații tipărite ori la TV. Ei au văzut pe moment, alții vor constata mai târziu cum substanța, „sufletul” s-a desprins de corpul fost-instituțional. Într-o clipă, totul a dispărut, iar atașamentul față de Coroană ori doar de mirajul monarhic a intrat în procesul de dizolvare.

Ce este mai important cu privire la sfărâmarea celui de-al doilea „suflet” amintit este ceea ce se ascunde în culisele activității defunctului monarh - demnitatea. În ciuda fragilității social-politice care a marcat domnia regelui Mihai, în ciuda modului în care s-a discutat ulterior în spațiul public despre actul de la 23 august 1944 și despre momentul abdicării, respectiv despre cel al exilului, monarhul a rămas demn. Regele Mihai a personificat regalitatea nu din perspectiva dreptului divin al regilor, ci din cea a conducerii drepte, a bunei guvernări. În octombrie 2011, a spus de la tribuna Parlamentului că jurământul său față de români a continuat să fie valabil, până la sfârșitul vieții el militând și cooperând pentru consolidarea democrației, a libertăților și a poziției statului român în cadrul sistemului mondial al societăților.

Regele Mihai dorea ca actorii politici să lucreze la remedierea problemelor cronice care plaghează societatea. Derapajele aleșilor, partidelor, scandalurile clasei politice, în general, au constituit o sursă de polarizare și frustrare. Astfel, dorința monarhului de a vedea o societate relativ unită nu s-a concretizat.

În diverse comunități românești, se dorește întoarcerea la „interbelicul glorios”. Făcând abstracție de ceea ce unii pot considera glorios, în privința culturii ori a societății, care oricum erau controlate de stat, acesta dovedindu-se a fi prea rigid pentru a accepta discursuri ori reprezentări publice alternative, pot spune că nu ne întoarcem la gloria interbelicului. Dorința lor e îndeplinită deja, doar că parțial. Da, ne-am întors în interbelicul românesc, însă în niciun caz nu putem vorbi de un fel de perioadă romantică. Vorbim clar despre o perioadă tulbure, cu o societate fărămițată și în mare parte inertă la problemele grave care se regăsesc în spațiul politic.

Cât despre parlamentarismul românesc, așa cum a fost el după 1989, ciuntit, a devenit cu adevărat o aberație. Reprezentanții din Camera Deputaților și Senatul României au dezamăgit așteptările cetățenilor și au întinat actul reprezentativ prin activitatea lor. S-a ajuns ca parlamentarismul să vizeze nu buna guvernare, ci îngustele interese individuale și dispute personale.

Dacă interbelicul a reprezentat pentru Nicolae Iorga „sinuciderea partidelor”, perioada de acum este pentru noi moartea parlamentarismului. În comisia condusă de deputatul PSD Eugen Nicolicea, s-a votat schimbarea regulamentului Camerei Deputaților, urmând ca amendamentele respinse de către comisia parlamentară să nu mai fie supuse deloc la vot, iar cele adoptate să fie supuse la vot în bloc - un singur vot pentru întreg pachetul de amendamente adoptate. Opoziția își vede astfel amputate membrele care făceau posibilă susținerea în plen a amendamentelor respinse.

Parlamentarismul românesc a ieșit din comă pentru câteva zile, cât Uniunea Salvați România a folosit procedura parlamentară până la epuizarea utilității acesteia, cu scopul de a trage de timp și automat de a plictisi majoritatea PSD-ALDE-UDMR. Actul USR a avut succes temporar, votul final fiind amânat pentru că majoritatea nu a avut suficienți deputaţi pentru a adopta Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În fine, procedura, dezbaterea, sunt cruciale și sunt inima parlamentarismului. Până și în preistorie, când societățile erau organizate în triburi, ginți ș.a.m.d. exista un consiliu al celor înțelepți, care dezbăteau problemele comunității lor. Majoritatea parlamentară de astăzi nu transformă România nici măcar într-un trib ori confederație tribală, ci într-un despotism tribal, în care puțini exercită putere discreționară asupra celor mulți, alterând scopul pentru care se află acum în Parlament - de a oferi românilor o viață dacă nu mai bună, cel puțin decentă; ea justifică procesul de preluare a controlului asupra Justiției prin mandatul primit pentru politicile sociale enunțate în timpul campaniei pentru alegerile legislative.

Nu se poate realiza nici măcar o concluzie, prin care să începem cu „În fine,” și să continuăm cu o expunere a unor idei care să rezume ceea ce s-a scris până acum. Singurul lucru pe care îl mai putem face este să ne uităm în oglindă și să ne vedem triști, bulversați de evenimentele recente. Suferim, rănile produse în ultima perioadă sunt foarte adânci, iar reacția celor din jur este deseori asemenea unui „tratament” cu sare. Însă nu trebuie în niciun caz să ne lăsăm pradă fatalismului atât de des menționat când se vorbește de societatea românească.