2019: Sfârșitul tranziției?

Cum anul acesta se împlinesc 30 de ani de la revoluție, se fac din nou analize despre unde am ajuns față de cum am pornit în '89. Presa face documentare și recapitulări, furia față de Iliescu&Co. ni se reaprinde pentru câteva zile și ne reamintim că dosarul Revoluției bate și azi pasul pe loc.

În mare, când vedem ce speranțe aveam pe atunci și cât de prost au mers acești ani, concluzia de pe buzele tuturor e aceeași: „nu mai ieșim din tranziție!” Dar, de fapt, ce e tranziția și când putem spune că s-a sfârșit? Știm de unde începe,dar nu și unde se termină.

Să o luăm așa. Tranziția stricto sensu înseamnă o stare intermediară între 2 puncte. În cazul nostru, punctul zero a fost căderea dictaturii. Dar tranziția e doar un construct conceptual al cărui conținut îl umplem în funcție de ideile și crezurile noastre. Tot în cazul nostru, tranziția reprezenta perioada dintre punctul zero al revoluției și punctul în care vom fi o democrație capitalistă occidentală, cu toate beneficiile care vin la pachet. O țară ca afară, cum s-ar zice.

Dar tranziția nu a "existat" în aceeași măsură pentru toată lumea din același moment. Pentru mulți români, căderea lui Ceaușescu a reprezentat inițial doar un sfârșit al autarhiei și austerității teribile din ultimul deceniu. Nu aveau neapărat dorința unei schimbări radicale sau a unei destinații necunoscute pe nume "democrație liberală", ci mai mult sperau o îmbunătățire a situației materiale. O perestroikă românescă, cu banane, portocale și salarii mai mari. Doreau o revenire la stabilitate și către o normalitate formată poate din amintirea anilor '60 ceva mai prosperi, plus televizoare color.

Tranziția a fost la început percepută mai mult de intelectualitatea anti-Iliescu și protestatarii din orașe. Pentru ei părea în mod cert că s-a deschis calea spre prosperitate, libertate și democrație. Că e o chestiune doar de timp (mai puțin de 30 de ani s-ar fi crezut pe atunci) până ce vom adopta formele, cât și fondul statelor occidentale.

„trebuie să acceptăm că nu vom închide decalajul față de vest în viitorul previzibil”

Desigur, am simplificat toată discuția până acum, căci situația era ceva mai complexă decât se poate cuprinde în câteva rânduri. Dar, în mare, destinația noastră și sfâșitul tranziției în mentalul colectiv al anilor '90 erau reprezentate de îndeplinirea a 3 condiții: alegeri democratice libere; dominația proprietății private și economiei de piață; nivel de trai asemănător vestului. Din nou, definiția nu e una obiectivă, ci e așa cum am construit-o și reprezentat-o noi în discursul public și politic.

Pe lângă cele 3 condiții de fond, s-au mai adăugat pe parcurs și apartenența la NATO și UE. Iar după bifarea lor, am mai adăugat independența justiției, intrarea în Spațiul Schengen, rețeaua de autostrăzi, școli fără toalete în curte și multe altele. Destul de limpede, aș spune, că obiectivele finale ale tranziției izvorăsc mereu din frustrarea noastră și sentimentul de inferioritate față de occident pe care tot încercăm să-l învingem.

Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la obiectivele astea. Da, la cele mai multe capitole România stă mult mai bine azi decât acum 30 de ani. Dar trebuie să acceptăm că nu vom închide decalajul față de vest în viitorul previzibil. Și că acest complex de inferioritate față de vest nu ne ajută, dimpotrivă. Pe japonezi sau chinezi, decalajul i-a ambiționat, pe noi ne-a făcut să ne resemnăm.

Țări ca Cehia sau Polonia porniseră oricum dintr-o poziție mai bună ca noi și au progresat mult mai mult. Chiar și așa, sunt încă mult în urma vestului în ce ține de salarii și infrastructură. Dar, cu toate astea, ele înțeleg poziția lor pe scena geopoliticii și se afirmă tot mai bine în politica europeană. Pentru ele tranziția s-a terminat, elita politică și academică știe că au intrat într-o altă tranziție. La fel cum Spania nu se mai consideră într-o tranziție post-francoistă.

Pentru că, de fapt, nu mai vorbim astăzi alte stări decât cele ale tranziției. Occidentul se află într-o tranziție tehnologică, a modelului economic ori a modelului de muncă. Lumea e în continuă schimbare, politica decide reacția și modul de adaptare, felul în care se va modela tranziția. Iar Europa Centrală se mișcă și ea către aceleași repere ale tranziției occidentale. Viziunea modernă asupra societății în sens larg este una dinamică, acceptând schimbarea continuă, nu una statică ce urmărește conservarea totală a structurilor ierarhice.

„comunismul a pierdut partida, comuniștii însă au câștigat-o” (Lucian Boia)

România, însă, e un caz particular. O mare parte din elitele politice, academice și din media se comportă ca și cum am fi încă în tranziția post-comunistă. În care încă ne luptăm cu comunismul, dar să nu renunțăm, căci vom ieși curând la liman. Unii susțin discursul din oportunism, alții dintr-o credință sinceră, alimentată de fustrarea că puterea nu le-a ieșit niciodată din mâini foștilor comuniști.

Lucian Boia a sintetizat cel mai bine urmările Revoluției: comunismul a pierdut partida, comuniștii însă au câștigat-o. Însă mulți se bat în continuare cu comunismul, susținând în lupta asta foști "comuniști" precum Băsescu, înainte să afle de trecutul lui de colaborator. Nu condamn foștii lui susținători, doar constat tragedia și ironia particulară a României.

Însă lupta acum e doar pentru cine și cum va scrie istoria. Și dacă vom mai condamna măcar simbolic, dacă nu juridic, o parte din vinovații de atunci. Nu putem schimba trecutul, dar putem scoate adevărul la suprafață. Comunismul e mort, comuniștii au ieșit "câștigați" financiar și politic. Odraslele lor sunt acum la maturitate. Educați în afară, vorbitori de romgleză și sulemeniți în capitaliști iubitori ai piețelor libere și vestului. Aceștia pleacă, asemenea părinților lor în '90, cu un pas în fața celorlați în viață.
*
„2019 rămâne doar anul în care reflectăm asupra sfârșitului tranziției, fără a-i spune pe nume.”

Așadeci, când putem declara închisă tranziția post-comunistă? În momentul în care nu o să ne mai concentrăm tot discursul asupra ruperii de comunism. Avem moștenit structuri de putere și mentalități ai celor 45 de ani, dar la fel am moștenit și elemente din trecutul mai îndepărtat și am împrumutat altele recent din occident. O țară e produsul amestecat al tuturor perioadelor care și-au lăsat amprenta. Suntem astăzi mai mult rezultatul tranziției decât al comunismului, cum în '90 eram mai mult produsul comunismului decât al monarhiei.

Peste câțiva ani vom fi majoritari cei care ne-am început viața de adult după '89. Comunismul va fi pentru cei mai mulți mai degrabă istorie decât amintire. Însă eu cred că după alegerile din 2020 conflictul politic și social se va aranja după cu totul alte coordonate. Atunci vom putea declara tranziția încheiată. 2019 rămâne doar anul în care reflectăm asupra sfârșitului tranziției, fără a-i spune pe nume. Adevăratele granițe între perioade istorice le vom trasa mult mai târziu, când vom privi totul detașat.

Care vor fi atunci noile repere ale următoarei "tranziții"? În jurul cărui punct va gravita discursul public și acțiunile politice? Vom avea un veritabil proiect de țară? Acestea mi se par prioritățile pe care noua generație politică și intelectuală trebuie să și le asume.


Sursă foto: http://www.raduoncescu.ro/2013/05/06/bucurestiul-anilor-90/?fbclid=IwAR26HvJBvRwWqxVgo64vas6wPlhHErZKA7U8YsOqhDmbCgTVYaiMFuQ4UL8