Ce ți-a scăpat din Don't look up în ciuda discuțiilor interminabile din ultimele zile

Ce ți-a scăpat din Don't look up în ciuda discuțiilor interminabile din ultimele zile
Sursă foto: latimes.com

„Oh, nu, încă o opinie despre Don’t Look Up, oau, ce original…”. Cumva, n-am înțeles niciodată ideea de a fi cool, cum ar zice oamenii de 40+ ani, prin faptul că ignori orice este mainstream. Ok, am înțeles, ești prea ocupat cu Tarkovski și Michael Haneke ca să te vezi ce filme de duzină sau melodii comerciale au apărut. Dar nu prea văd de cum ar putea fi motiv de laudă că nu știi ce se mai întâmplă cu societatea din jurul tău.

Toate ideile noastre despre lume, morală, geopolitică sau valori se reflectă în „art” în sensul larg. Mai ales dacă este „de mase” - de cele mai multe ori  artiștii sau producătorii chiar cred în mesajul pe care-l propagă, fără a fi parte dintr-un plan de propagandă. De aia zic, o fi mizantropismul mișto, dar vezi să nu te trezești într-o lume semi-distopică și să te întrebi cum am ajuns aici. Oricum, revenind la filmul de față, ce trebuie spus estă că:

Nu, nu e „pReA eViDeNt MeSaJuL”

Când trăiești în propria bulă și vezi un film făcut de Netflix, destinat unei mase mari de oameni și observi că mesajele sunt trasate cu tușe mult groase, te gândești că e sub nivelul tău. Doar că, surpriză, și arta face politică și are ideologie. Așa că, dacă vrei să convingi, trebuie să fie și inteligibil unui număr cât mai mare de oameni. Diferența e că unii regizori își asumă că sunt părtinitori, au un bias, precum Adam McKay ori sud-coreeanul Bong Joon Ho, în timp ce alții spun că ei nu fac politică, ci doar artă.

Ții minte tipul din Don’t Look Up care e un actor celebru de la Hollywood și apare la un moment dat într-un interviu purtând o insignă cu două săgeți în jos și sus și spune că e prea multă polarizare și nu ține partea nimănui? Exact așa și-n realitate, dacă te declari neutru ca să-ți protejezi profiturile, în final ajuți „cometa”. Mai există și situații când e mai profitabil să te plasezi de o parte sau alta, că activismul cu hashtag se vinde bine acum.

Orișicum, în final se ajunge la ce a declarat regizorul, că am tăiat punțile dintre noi prin monetizarea oricărei forme de comunicare. Fie ele știri, Tik Tok sau social media, totul e condus de ratinguri și profit. Nici măcar nu trebuie tu, personal, să fii malefic, pur și simplu am creat un sistem care pune adevărul și dezbaterea reală în dezavantaj. Și de aici, în opinia lui, decurg și celelalte probleme care țin de polarizare, manipularea din media și scăderea încrederii în oameni de știință.

Cât despre întrebarea „cât de evident ar trebui să fie mesajul unui film politic?”, răspunsul la care am ajuns în ultimii ani este „cât mai mult”, dacă vrei să fie înțeles. Sigur, nu vrei să ajungi să faci propagandă, slogane fără formă artistică, există totuși o graniță între ele. Doar că, oricât de simpliste devin metaforele, oricât de evidente devin mesajele, publicul se încăpățânează să nu înțeleagă.

Să luăm un alt succes uriaș de pe Netflix anul acesta - Squid Game. Singurul mod în care regizorul putea face mesajul mai stringent mesajul despre efectele capitalismului și datoriilor era să îl scrie pe ecran. În mod bizar, multă lume a văzut în el un film de acțiune mișto și entertaining. Nu degeaba magazinele pentru copii sunt pline cu măști și figurine cu gardienii din Squid Game, deși nu sunt prea diferiți de paznicii unui lagăr. Sau articolul despre un youtuber cunoscut ce a recreat jocul cu 456 de persoane pentru un videoclip cu un decor identic și premiu pentru ultimul rămas, ca și cum ar fi un joc distractiv și nimic mai mult.

Ce ar merita spus este că filmul a fost scris și planificat dinainte de pandemie. Regizorul Adam McKay a spus că era deja un scenariu exagerat de nebunesc, dar că realitatea a depășit nebunia lor cu vreo 10-15%.

Mbine, am înțeles mesajul, dar, artistic, e un film bun?

Depinde ce așteptări ai de la un film ca să fie considerat „bun”. Nu o să intru nici în vrăjeala argumentului că totul e subiectiv și orice formă de artă e capodoperă. Dar nici nu-mi place ideea de a reduce toate calitățile unui film la criterii standardizate.

Scenariul, dialogul sau montajul nu sunt excepționale. Unii critici le văd drept mediocre, alții acceptabile. Oricum, foarte bine observă Alexandra Olivotto în articolul ei: că filmul vorbește despre cum nu mai dăm doi bani pe opiniile experților, iar după ce ne uităm la el facem același lucru și aruncăm cu păreri absolutiste fără să ținem cont ce părere ar avea și niște critici de film. Știi tu, oamenii care și-au dedicat ceva ani studierii filmelor. Da, arta nu e știință, criticii sunt și ei la rândul lor subiectivi, știu că nu e același lucru. Dar nu ar strica ca măcar în privința lucrurilor mai subtile sau tehnice care țin de arta cinematografiei să citești ce mai zice și un ochi antrenat, înainte să declari simplu că filmul e bun sau prost.

În orice caz, nu spune nimeni că McKay e un maestru într-ale regiei, iar asta e ok. Dacă ai văzut de la el The Bigh Short sau Vice, ambele cu actori foarte cunoscuți, observi că uneori ăsta e pur și simplu stilul lui. Spune lucrurile direct, fără prea multe metafore, de multe ori sparge al patrulea zid, se uită în cameră și-ți explică chestii tehnice din criza financiară sau contextul istoric.  Se apropie atât de mult de stilul unui documentar artistic pentru că scopul omului e să înțelegi naibii mesajul. Ceea ce poate fi exasperant: să faci un film în care explici cum a avut loc criza financiară și cine e vinovat, iar astăzi să observi cum mergem în aceeași direcție ca în 2008.

E un film revoluționar? Meh, nu prea

Există un foarte mare entuziasm de a argumenta pe internet că, ia uite, într-un regim dictatorial nu puteai să zici nici pâs despre putere, în timp ce „la noi” se scot zeci de filme care critică sistemul capitalist și clasa politică. Ceea ce, da, este un lucru bun de principiu, numai că în extazul de a face comparații favorabile, uităm să vedem și defectele sistemice care mențin status quo-ul și ne opresc din a îmbunătăți societatea.

Filme cu rebeli și cu critici asupra „sistemului” tot apar în mainstream din hipioții ani ‘60 încoace. Iar motivul pentru care putem continua liniștiți să le facem și să ne uităm în masă la ele e pentru că nu vor schimba mare lucru. Mark Fisher explică în Capitalist Realism despre toată industria de forme de artă anti-capitaliste din capitalism. Cât timp aduc profit, se vor tot face filme despre răul corporatist care distruge lumea, fie că vorbim de Wall-E sau Don’t Look Up - unde Peter Isherwell, patronul corporației BASH,  parodiat după Elon Musk și Jeff Bezos, distruge lumea din cauza lăcomiei și grandomaniei.

Dacă anti-capitalismul sau anti-corporatismul sunt populare, atunci corporațiile le vor vinde chiar ele pentru profit. De ce să pierzi o ocazie bună de afaceri. Cum spune Slavoj Zizek, lăsăm filmul să realizeze critica în locul nostru în timp ce continuăm să consumăm la fel ca înainte, mulțumiți că ne-am făcut datoria prin simpla vizualizare. Până apuci să citești cartea lui Fisher, poți să vezi pe scurt în clipul ăsta despre ce e vorba.

Cum ar veni, te uiți la documentarul Seaspiracy de pe Netflix despre cum marile companii distrug ecosistemul din ocean pentru a prinde și vinde pești, în timp ce înfuleci nișe somon ieftin. „Ce ticăloși, cum ne distrug planeta. Bine că eu nu stau degeaba ca restul, ci mă informez cum trebuie”. De fapt, stai puțin. Nu e un exemplu ipotetic, noi chiar asta facem.

Deci, cu ce rămânem până la urmă?

Ok, deci ne aflăm cam în același punct precum oamenii din Don’t Look Up, doar că sunt mai multe comete. Nu există un impact scurt și distrugător ci un proces lent și progresiv. Schimbările climatice provocate de noi ne vor duce probabil la a șasea mare extincție de pe planetă. Creșterea inegalităților, corporații mai puternice decât state întregi ce controlează toată media și ne duc către un sistem economic împărțit într-o nouă formă de aristocrație și angajați precari. Ambele au luat amploare doar în ultimele decenii.

Dar de ce atunci suntem prinși ca într-o vrajă? Una în care știm problema, vorbim și facem filme despre ea, dar nu reușim să acționăm? Este adevărat că astăzi problemele economice și sociale par mult mai complexe decât acum 200 de ani, dar nu cred că ăsta e singurul motiv pentru care stăm paralizați ca o căprioară în lumina farurilor unei comete metaforice de 10km diametru.

Cred că ultima pecete de care mai trebuie să scăpăm e credința că totul va fi bine și că există rezolvare amiabilă. Deși placa reconcilierii ne-a tot fost băgată în cap prin toate mediile de mici. Spre deosebire de film, în lumea reală credem că politicienii vor avea o fărâmă de rațiune să ia decizia corectă. Ori că noi vom recunoaște pericolul și îi vom obliga prin vot să acționeze. Sau că vreun CEO vizionar va găsi o soluție care să rezolve și problemele planetare și să facă și profit. Pentru că, hei, așa funcționează capitalismul, nu? Ideile astea prind pentru că sunt comode, ne liniștește faptul că cineva, undeva, un Bruce Willis din Armagedon va veni și va distruge cometa cu niște super tehnologie și ne va salva. E bizar, în film știm asta foarte bine, dar în realitate cădem în plasă.

Măcar aici Don’t Look Up vine și ne spune ceva cât de cât original: relația cu președintele și marele CEO e una de conflict, nu de interes comun. Ei au puterea și o folosesc strict în scop personal. Nu poate exista discuție rezonabilă, convingere și reconciliere. În dinamica din film - elite vs. interesul public - e un joc de sumă zero, un fel de „Ori ei, ori noi”. Poate n-ar fi rău să ne dezvrăjim și noi și să vedem că nici în cazul nostru lucrurile nu stau diferit.