Ce vedem când ne uităm la Joker?

Mare senzație a ultimelor săptămâni, filmul Joker unde Joaquin Phoenix joacă rolul principal creează o despărțitură față de toate portretizările din trecut ale personajului. Mai mult decât un simplu nemesis al eroului Batman, filmul mută accentul de pe acțiunile personajului pe istoria și cauzele devenirii lui. Mai mult decât o biografie fictivă, filmul e o oglindă pe care regizorul Todd Philips o pune în fața societății americane în special.

Dar, ce este interesant este că depinde unghiul din care te uiți în oglindă și perspectiva pe care o obții. De aici și recenziile care variază de la elogii pentru un film definitoriu al vremurilor noastre până la a-l declara un manifest explicit pentru violență și anarhie.

Ce am văzut eu când m-am uitat prima dată la film? Hai să le luăm pe rând:

În primul rând, văd că filmul vorbește despre o nevoie socială mai acută ca oricând. Nevoia de a fi văzut, de a fi validat în ochii celor din jur. De a ne fi recunoscută demnitatea pentru ceea ce suntem. Sau ceea ce Fukuyama denumește "recognition of dignity" în ultima lui carte, Identity. Fukuyama nu e primul care scrie despre asta și nici cel mai "specializat", dar e cel mai accesibil publicului larg în caz că sunteți interesați de o introducere în subiect.

Când Thomas Wayne spune despre cei asemenea lui Arthur Fleck (Joker) că sunt doar niște clovni, care nu au făcut nimic cu viața lor și doar îi invidiază pe cei ca el, "oameni de succes", primul lucru care mi-a venit în minte este declarația lui Hillary Clinton din 2016. Ea spune despre fanii lui Trump că sunt doar niște deplorables. Imediat după, "deplorabilii" își asumă în mod sarcastic acest titlu în semn de revoltă. În film se întâmplă ceva asemănător și se declanșează un protest cu oameni costumați în clovni și cu pancarte "we are all clowns".

Ceea ce mi se pare mai puțin o coincidență și mai mult un statement ideologic și o critică a politicilor economice care duc la alienarea categoriilor defavorizate. Acțiunea are loc în anii '80, începutul neo-liberalismului american și perioadei Reagan. Pe lângă asta, toate se petrec exact în timpul grevei gunoierilor.

Mormanele de gunoi care se tot adună din cauza grevei, invazia de șobolani, tăierea fondurilor pentru asistență socială sau fondurilor de medicamente psihiatrice pentru cei bolnavi ca Arthur, pictează tabloul decadenței al unei epoci în care cei mai puțin norocoși suportă toate consecințele.

Și aici vorbim iar de oglindirea realității. Ultimii 40 de ani în SUA au reprezentat decăderea clasei de mijloc și clasei muncitoare. Nu privim static condițiile de trai comparate strict material de atunci și acum. Salariile mai mult au stagnat, iar tehnologia oferă niște avantaje pe care înainte nu le aveam, adevărat. Însă, vedem accesul tot mai limitat la studii superioare, șansele tot mai mici de a-ți permite vreodată propria casă ș.a.m.d. Șansele de a mai urca scara ierarhiei sociale sunt tot mai mici cu fiecare măsură.

Vorbim mai exact de o decădere a statutului și a locului în societate pe care gulerele albastre sau o parte din clasa de mijloc simt că îl aveau și meritau. Simplu spus, degeaba ai avea unele condiții materiale mai bune ca în 90% din restul lumii, dacă inegalitățile din propria-ți țară cresc până la punctul în care ajungi să fii privit și să te priviști tu însuți ca un marginal al societății. Ca un eșec, deplorable sau clown.

Dorim îmbogățirea materială nu pentru ea însăși, ci pentru a ne compara cu ceilalți. Ni se inoculează ideea că "valoarea" noastră nu este pur și simplu intrinsecă, că nu ar deriva din simplul statut de ființe umane, ci ca rezultat al succeselor și bunurilor acumulate. O vrem pentru a fi validați, valorificați.

Dar vorbind strict de personajul Arthur, adică Joker, el nu este interesat așa mult de partea materială sau economică. El are nevoie de slujba lui doar pentru a se întreține și pentru că este relativ plăcută. El caută recunoașterea și aprecierea valorii sale în alte lucruri.

Caută recunoașterea talentului său de comediant, căci mama lui îi spunea mereu că rolul lui e să aducă zâmbete și râsete celor din jur, dar eșuează. Caută afecțiunea lui Thomas Wayne pe care îl crede tatăl său, dar este respins. Caută dragostea vecinei lui, dar sfârșește prin a-și imagina o întreagă relație. Caută recunoașterea idolului său, comediantul vedetă cu propria emisiune, Murray, jucat de Robert de Niro, dar care îl umilește în fața audienței. De fiecare dată este respins, iar fustrarea acumulată îl transformă pe Arthur în Joker-ul violent și fără remușcări.

Subiectul nevoii de a fi recunoscut și validat este mai prezent și influent ca oricând. Și funcționează ca motor principal al populismului din occident, fie că vorbești de alegerea lui Trump sau referendumul pentru Brexit ori o mare parte din protestele anti-establishment. Personajul Joker a prins formă acum peste 70 de ani în benzi desenate, dar la Joker-ul lui Todd Phillips, deși păstrează în linii mari forma estetică, fondul derivă din lumea contemporană.

În al doilea rând, filmul e o oglindă pentru recenzorii săi.

Pe lângă articolele favorabile, o parte din critica americană l-a definit drept un film care va încuraja acțiunile incels-ilor. Alții au spus că mulți se vor identifica cu Arthur Fleck, își vor găsi justificări asemenea lui și îi vor copia acțiunile, că fimul va fi un catalizator al violențelor. Există totuși și o dezbatere mai articulată asupra filmului, nu doar comentarii superficiale, dar nu are loc să fie descrisă cum trebuie într-un articol ca ăsta.

Dar, trecând peste ocean și vestul Europei, ajungem în România unde se pare că filmul are un relativ succes. "Relativ" pentru că rar mi se întâmplă să nu prind bilet pentru că e sold-out în cinema la un film bun în București.

Ce sunt curios e cum privește spectatorul român filmul Joker. Sigur, recenzii am tot citit. Câteva, destul de puține, au lăudat filmul și mesajele pe care le-au identificat în spatele lui. Dar pe lângă astea mai e recenzia lui Cristian Tudor Popescu, poate cea mai negativă dintre ele, în care spune că filmul este profund anti-uman, instigator la violență și sfârșește spunând că "dacă filmul lui Todd a luat Leul de Aur la Festivalul de la Veneția, atunci e nedrept că Adolf Hitler nu a primit premiul Nobel pentru Literatură, dacă nu chiar pentru Pace."

Ce nu înțelege în schimb CTP sau alții este că nu poți să identifici ce face protagonistul Joker cu credința și convingerile regizorului. Dacă filmul conține violență și haos, nu înseamnă că asta propune și Todd Philips, cum greșit și naiv înțelege CTP. Dacă filmul ne pune o altă perspectivă în față asupra lui Joker, fără să ne servească cu lingurița judecata moralizatoare a autorului, nu înseamnă că e o predică pentru amoralism.

Putem să ne dăm și tragem și noi diferența că una este simpatia pentru un om traumatizat, împins la limită și ignorat de restul societății, și alta e plăcerea resimțită de Arthur Fleck atunci când își împușcă fiecare victimă.

În orice caz, rolul artei nu e de a recita precepte morale ca un manual. Poate să facă și asta, sigur, dar poate să și provoace. Poate să aducă perspective noi, să ne deschidă ochii către colțurile întunecate ale propriei societăți sau propriei minți. Să reinterpretăm și redescoperim ceea ce părea a fi limpede înainte.

Ce îmi place la Joker e că acționează întocmai ca o oglindă, ca un instrument de explorare. Ceea ce vedem în el ne spune destul de multe despre noi înșine, iar ceea ce scriem despre el, la fel. Experiențele lui și nedreptățile suferite se reflectă și într-o parte din spectatori, care au trăit probabil sau înțeleg același sentiment al injustiției. Pentru alții, drama lui Arthur Fleck e un obiect opac, de neînțeles.

Așa că dacă n-ați văzut filmul, mergeți acum cât mai e în cinema. Ah, da. Deci ce vedem când ne uităm la Joker? Filmul nu e unul simbolistic, personajele și acțiunile sunt ceea ce vedem. Depinde numai unghiul din care te uiți la ele ca să interpretezi filmul. Iar ce am scris mai sus e din unghiul îl care privesc eu.