/ Economie

Cele două Românii: rural vs. urban (I)

Sintagma „cele două Românii” nu a apărut în iarna protestelor #rezist, odată cu scindarea din ce în ce mai evidentă a electoratului, în societatea civilă urbană care protesta în Piața Victoriei împotriva OUG 13 și cea rurală, pensionară, venită cu autocarele în Cotroceni pentru a susține Guvernul PSD-ului. Atunci a fost doar popularizată masiv și, putem spune, folosită de media pentru a distinge între două forțe sociale și așa extrem de diferite.

Totodată, „cele două Românii” sunt un concept lansat cu zeci de ani în urmă, cu mult înainte ca Adrian Năstase să lanseze la Gaudeamus cartea sa cu acest nume, prin care încearcă să propage ideile conspirative, conform cărora interesele oculte l-au înlăturat de la putere și aruncat în pușcărie, pe el și pe alții.

În decembrie 1932, Mircea Vulcănescu scria despre cele două Românii pe care antropologii și sociologii din școala lui Dimitrie Gusti o observau pe tot parcursul istoriei moderne a României, dar din ce în ce mai pronunțat în perioada interbelică. România rurală și România urbană, una înapoiată și cealaltă cât de cât modernă. Româniile interbelice ale lui Vulcănescu sunt definite de un profund set de clivaje sociale multidimensionale între urban și rural, între modernitate și tradiționalism/ortodoxism, între comunitarism și individualism, între pluralism și naționalism, între cei care au beneficiat și cei care au pierdut de pe urma reformelor economice din deceniile antebelice. Unii, ca Lucian Boia, au criticat aceasta portretizare a societății Românești interbelice drept o formă de psihoză naționalistă specifică elitelor intelectuale interbelice, concentrate prea mult pe sat și influențate de fascismul italian. Eu consider că este oarecum corect ce spune Boia, dar asta nu diluează în mod semnificativ veridicitatea imaginii interbelicului românesc.

Cât de mult s-a schimbat, de fapt, dinamica relațiilor din societatea românească dintre cele două războaie mondiale și cea de astăzi? Nu prea mult. Portretizarea pe care Vulcănescu o făcea acum 85 de ani îmi pare, cel puțin mie, nu foarte departe de realitatea socială românească de astăzi.

Desigur, în cei 85 de ani care au trecut lucrurile s-au mai schimbat, societatea și identitatea națională au devenit mai omogene și solide, dar mi se pare că clivajele și problemele sociale fundamentale sunt din nou similare, doar contextul e diferit. Societatea românească de astăzi este, în mod similar cu cea interbelică, afectată profund de clivaje economice și sociale care o divizează. Spre exemplu, în 2017, veniturile din mediul urban sunt, în medie, cu 47% mai mari decât cele din mediul rural. Mai mult de atât, cele două Românii de astăzi nu mai au încredere una în cealaltă și ajung să arate o animozitate reciprocă din ce în ce mai pronunțată. Ar fi cazul ca românii trebuie să asculte și ce spun ceilalți, pentru început.

România rurală vs. România urbană

Senzația generală este că urbanul consideră că își merită succesul economic atins în ultimele două decenii și a ajuns să nu mai înțeleagă ruralul, chiar să îl bagatelizeze. Îl ia peste picior parțial pentru a-și reconfirma o oarecare superioritate care i-ar permite asta și pentru că îi îi este frică de ceea ce a ajuns să nu mai cunoască cu adevărat. Ruralul consideră că a fost nedreptățit, detestă atitudinea de superioritate a celor din orașele mari și îi repugnă tendințele liberale și progresiste ale noilor generații urbanizate, care resping ordinea socială tradițională. Mai mult decât atât, ruralul deplânge pierderea importanței economice pe care o avea în trecut și efectele economice ale modernității și globalizării.

Clivajul dintre România rurală și România urbană, integrat în setul de clivaje multidimensionale, rămâne printre cele mai proeminente clivaje sociale și politice, chiar dacă nu mai este la fel de potențat ca în 1990. Dihotomia dintre rural și urban are la bază motivații economice, culturale și politice.

Economic, ruralul și urbanul se află într-o competiție constantă pentru resurse și prioritatea alocării banilor publici. Urbanul vrea mai multe autostrăzi, spitale și școli mai bune în orașe, o calitate a vieții mai aproape de cea pe care o pot observa în vizitele de weekend pe care le face în marile capitale din Europa occidentală. Urbanul vrea un model economic bazat pe competiție, deschis, chiar brutal, cu cât mai puține urme de solidaritate. Ruralul vrea și el mai multe resurse, vrea să își mențină deschise micile școli și dispensare sătești, pe care guvernele austere de la București le-a închis una câte una, vrea refacerea drumurilor comunale și județene, precum și crearea de locuri de muncă în proximitate.

Cultural, o parte din urban, cel mai progresist și energic, apreciază modelele culturale occidentale. Vrea, înainte de toate, o societate lipsită de constrângerile conservatoare ale societăților tradiționale, cu o mai mare libertate de alegere pentru individ, cu instituții sociale mai flexibile și cu un rol mai marginal pentru religie. Ruralul deplânge pierderea tradițiilor și a legăturilor, dispariția solidarității organice, a sentimentului de comunitate pe care îl oferea satul, refuzul noilor generații de a adopta și transmite mai departe tradițiile și obiceiurile din trecut. Mai presus de toate, ruralul nu pare a accepta liberalizarea socială și culturală caracteristică urbanului, incluziunea în marea masă a grupurilor marginale și normalizarea comportamentelor pe care le consideră deviante.

Politic, urbanul vrea transparență, eficiență și eficacitate. Vrea un stat ca o corporație, care să producă rezultate pozitive rapid și cu beneficiu imediat. Corupția este văzută ca fiind cancerul societății, iar anticorupția a ajuns scopul suprem al actului politic, panaceul universal din care vor decurge toate celelalte. Adoptând o perspectivă meritocratică și ușor libertariană, urbanul nu e interesat să aloce resurse unui stat social generos, fiind interesat doar ca statul să ofere, la nivele comparabile cu occidentul, asistență medicală, educație publică și servicii comunale. Și să facă investiții în infrastructură, investiții care îi garantează continua dezvoltare și prosperitatea. Ruralul, fiind victima dezvoltării economice asimetrice, vrea resurse care să îi permită supraviețuirea, iar corupția este unul dintre mecanismele de redistribuire care i-a permis supraviețuirea în ultimele trei decenii, dacă nu mai mult. Fără corupție, segmente semnificative din populația rurală riscă să-și piardă sursele principale de venit, iar asta ar avea un impact social imens asupra calității vieții acestora. Scuza „fură, dar dă și la oameni” capătă un înțeles mult mai clar dacă înțelegem corupția și ca mecanism de redistribuire. Ruralul, precum și urbanul mic, sunt încă structurate pe rețele premoderne de clientelism și patronaj politic care funcționează prin căpușarea resurselor statului. Asta nu înțelege urbanul când se ultragiază că ruralul votează PSD-ul și PNL-ul și că „țăranii” susțin corupții. Corupția este și un mecanism de redistribuire economică, prin care cele mai dezavantajate segmente sociale reușesc să supraviețuiască prin metode cvasi-legale. Lipsa resurselor economice și dependența de corupția re-distributivă nu le permite să lupte pentru idealuri sociale, politice post-industriale precum își permit corporatiștii din mediul urban, care au siguranța zilei de mâine. De aici și apatia mediului rural când vine vorba de proteste anticorupție.

Corupția, ca metodă de transfer a resurselor produse de urban pentru nevoile rurale, este un mecanism economic care reduce inechitățile sociale și economice, iar pentru a putea reduce clivajul rural-urban pe tema anticorupției, urbanul trebuie să transfere, în mod instituționalizat, mai multe resurse către mediul rural, să facă presiuni pentru mai multe investiții. Reducând dependența ruralului față de metodele de corupție re-distributive prin scăderea inechității, populația din rural va putea să devină mai activă în mișcarea anticorupție, ceea ce va crește eficacitatea acesteia și va reduce corupția de la firul ierbii.

Cele două românii, urbană și rurală, sunt despărțite de geografii diferite, contexte culturale, economice și politice diferite. Asta le definește credințele și comportamentul social. Câtă vreme clivajele urban-rural nu se vor diminua, atâta vreme cât cei din urban și cei din rural nu vor începe să comunice unii cu ceilalți și să îi înțeleagă pe ceilalți, cu greu vom putea să asigurăm stabilitate politică și să diminuăm conflictele sociale din ce în ce mai frecvente. Ruralul este mai numeros, ceea ce îi dă mai multă putere electorală, dar urbanul este mai bogat și mai vocal, ceea ce îi dă capacitatea de mobilizare în stradă și puterea de a influența decizia publică. Urbanul va continua să respingă preferințele politice ale ruralului, fără să înțeleagă motivele acestor preferințe, iar ruralul va continua să deteste elitismul urbanului, neînțelegând paradigma socială și economică în care acesta acționează. Ruralul nu înțelege urbanul și invers! Până nu încercăm să înțelegem ce îl face pe celălalt să acționeze așa cum o face, depășind dihotomiile bine-rău, nu vom reuși ca societate să mergem mai departe.

Multe dintre caracteristicile clivajului rural-urban pot fi găsite și într-un alt tip de clivaj major din societatea românească, cel dintre România tânără și cea bătrână. Dar despre asta vom vorbi în următorul articol.

Acest articol este primul dintr-o serie de patru articole despre clivajele sociale, politice și economice din România contemporană.