/ Social-Cultural

De 21 Decembrie, eu plâng.

Pe calculator, am o listă cu nume ale victimelor de la Revoluție și vârsta pe care o aveau, atunci când și-au dat viața pentru libertatea mea. Iar de câțiva ani, de 21 Decembrie, deschid această listă și mă uit la ea pentru câteva momente. Și gândul mă poartă departe, în 1989. Și plâng. Da, plâng.

Plâng pentru că majoritatea erau tineri în jurul vârstei mele. Și tânăr fiind și eu, știu foarte bine cum mă simt la vârsta asta. Ce fac tinerii? Tinerii iubesc, tinerii învață, tinerii se prostesc, tinerii se enervează, tinerii se distrează, tinerii fac glume proaste, tinerii visează.

Cu fiecare nume și vârstă pe care le citesc, nu pot decât să mă imaginez în viața unei fete sau a unui băiat, astăzi, în luna decembrie a anului 1989 - când probabil a auzit de la Radio Europa Liberă sau de la prieteni că oamenii la Berlin au trecut în Vest și se-mbrățișează cu frații lor occidentali. Când abia așteaptă să scape de la orele de Economie Politică pentru a se duce la apartamentul unuia dintre prieteni să se uite la cel mai nou film american, pe un video ilegal. Când probabil e-ndrăgostit sau îndrăgostită, când se gândește la când va ajunge să iasă mai repede la cofetărie cu perechea pentru care începe sa simtă ceva frumos. Când așteaptă să termine clasa a XII-a și să dea în sfârșit Bacalaureatul, sau când speră să treacă cu bine de sesiune.

Când vrea să vină Crăciunul și Anul Nou mai repede, pentru a se bucura de familie, de prieteni și de zăpadă. Când se gândește cum va fi anul 1990, ce plănuiește să facă la vară cu gașca, ce persoană interesantă va mai întâlni. Când speră că poate, poate, ceva se va-ntâmpla și va putea să petreacă precum o fac cei din Berlin sau de la Budapesta.

Când tot ce visează e să fie odată liber, să nu mai fie forțat să repete formalități odioase într-un limbaj de lemn în care nu mai crede nimeni.

Și iată, vine în Timișoara. Și vine și în București, și vine-n toată țara. Și cum vrea libertate, se duce la rândul lui să arate că vrea această libertate, că vrea cu adevărat să fie liber, că vrea să profite de tinerețea lui (așa cum profit eu acum).

Mândru, disperat, visător, înfruntă frica și iese-n stradă. Și ține pieptul sus împotriva celor care mai apărau un regim a cărui soartă ar fi trebuit să fie pecetluită de luni bune. Și iată că în acel moment de glorie, în care poate, pentru prima oară în viață, să strige „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, cade secerat de un glonte fratricid. Cu ochii spre cer, dându-și ultimele suflări, tânărul de 20 de ani visează în continuare - la o libertate eternă.

Și poate nu s-a gândit la asta, dar dacă ar fi avut timp, ar fi sperat ca decenii mai târziu, un alt tânăr de 20 de ani să se gândească la asta și să-i cinstească memoria. Căci eroii nu mor niciodată, ei trăiesc prin noi, atât timp cât și noi le cinstim memoria, într-un mod simplu: apărând democrația și libertatea pentru care ei au renunțat la iubite și iubiți, la studii și petreceri, la mamă și la tată.

În zilele acelea, au fost sute de tineri ca mine care au făcut sacrificiul suprem, un sacrificiu pe care mulți (probabil nici eu) nu l-ar face. Tineri care au sfârșit niște cadavre părăsite pe stradă, alții au sfârșit incinerați în crematoriile regimului. Pentru ce? Pentru apărarea unui regim criminal sau pentru a duce la îndeplinire diversiunea unui odios care e încă în viață.

Eu cred că sunt laș. Și tocmai pentru că sunt laș și n-aș putea face ce-au făcut tinerii mei frați întru eternitate, trebuie să lupt acum, să fac tot ce îmi stă în putință pentru ca ei să nu fi făcut asta degeaba. Și da, plâng, tot pentru că sunt laș. De 21 Decembrie, eu plâng.

Sursa imaginii: http://www.opiniatimisoarei.ro/cum-se-vede-revolutia-din-1989-pe-facebook-vezi-si-imagini-impresionante-din-timisoara/19/11/2011