/ Social-Cultural

De ce feminismul românesc este o mişcare de duminică

O mişcare înecata din faşă, în online

Vă prezint următoarea premisă “scandaloasă” în cercurile activiștilor autohtoni: feminismul românesc este prost organizat, amorf, și nu se ridică la rangul feminismului din țările de lumea întâi. Asta în principal pentru că nu are propria identitate și se rezumă la pseudo-activism online. Feminismul de la noi nu se ocupă strict de problematica femeii din România, ci de problematica unei femei stereotip, inspirată din narativele vestice despre opresiunea femeii. Nu are o țintă concretă și se desfășoară, în mare parte, în mediul virtual al rețelelor de socializare.

Mișcarea feministă din România este o mare formă fără fond, unde primează strigătele de indignare pe Facebook – poze cu comentarii la plesneală și statusuri inutile, de spectacol. Feministele “influencer” din România tratează problema superficial şi în loc sa creeze “awareness” prin manifeste bine documentate și informative, se rezumă la statusuri de trei rânduri despre probleme relative minore. Mereu se comentează asupra simptomelor, fără a se atrage atenția asupra a ce le cauzează, făcând feminismul românesc să pară frivol și ridicol. Feminismul romanesc din online este pentru feminismul adevărat ceea ce episodul viral cu “crabii din Kaufland” a fost pentru activismul pentru drepturile animalelor.

Toată lumea vorbește despre feminism, însa cifrele arată că mișcarea este doar pe social media, nu și în viata reala… Realitatea pe care o vedem atunci când ne întoarcem privirea spre mediul rural este una unde agresiunea și violența față de femei sunt ceva la ordinea zilei.

Povesti horror cu statistici & cifre concrete

Conceptul legal de “violență împotriva femeii” a fost recunoscut de abia în 2006, o dată cu intrarea în vigoare a Convenției de la Istanbul, iar datele despre cazurile de violență în familie au început să fie colectate abia din anul 2014. O privire de ansamblu, obiectivă, nu există decât pe ultimii 11 – 13 ani, și aceasta bazată pe cifre incomplete.

Începem cu mentalitatea: conform unui sondaj Eurobarometru, 55% consideră că violul este justificat în “anumite situații”, iar trei din zece români consideră că privarea partenerului de bani, interzicerea socializării, confiscarea actelor și a obiectelor personale, cu scopul de a-l ține sub control, nu ar trebui să fie ilegale. Știind acestea, următoarele cifre nu o să vă mai mire…

În 2016 Centrul FILIA a făcut rost de niște statistici îngrijorătoare: în primele sase luni ale anului 2016 s-au înregistrat la nivel național peste 8,926 de sesizări de violenta domestica, 76% din care aveau femeia ca victimă principală. În aceeași perioadă s-au raportat 81 de cazuri de viol în familie, iar în 21% din cazuri victima era partenera agresorului. Conform altor statistici, una din patru femei din România a fost agresată cel puţin o dată în trecut (și posibil parte din ele încă sa fie). Potrivit rapoartelor Ministerului Public, numărul victimelor creşte de la an la an şi șapte din zece cazuri rămân neraportate.

Creșterea aceasta care are loc, în ciuda faptului că feminismul online a luat amploare, arată că există o discrepanță între ce se face pe internet și ce se face concret, în viața reală. Rezultatele sunt grăitoare: deși feminismul de pe rețelele de socializare e amplu și înfloritor, acesta oferă prea puține schimbări dincolo de mediul virtual. Este prin urmare zgomotos, dar ineficient.

De ce există numai aceste statistici incomplete? Neîncrederea mare în autorități și atitudinile misogine încă propagate în cadrul acestor instituții duc la faptul că o mare parte din cazuri nu sunt raportate. Dar de ce nu există încredere în autorități, și de ce le e frica femeilor să vorbească? Haideți să vedem un caz concret…

Sporturile naționale, aruncatul cu mingea de oină și bătutul nevestei

Bătutul femeii este încă unul dintre sporturile naționale românești, dar asta nu ar trebui sa ne mire: într-o țară în care educația împotriva violenței este minimă, în care până acum câteva zeci de ani blocurile răsunau de țipetele femeilor agresate, de ce nu s-ar perpetua în continuare această agresiune într-o variantă modernă? În timp ce feministele sunt ocupate să publice pe Facebook despre cât de sexista este emisiunea “Bravo Ai Stil!”, nimeni nu încearcă să schimbe atitudinile misogine care duc la frica femeilor de a face plângere împotriva agresorului, sau să ajute concret femeile abuzate.

Dacă mai țineți minte, acum câteva luni Lorena Lupu a expus un un caz cu o femeie bătuta crunt de soțul ei, care a primit reacții de tipul “trebuie sa fii de-a dreptul proasta sa […] nu fii văzut semnele de dinainte.”, “la cum vorbește în romgleza la ce se astepta?”, precum și clasicul “sigur l-a enervat cu ceva inainte”, și comentariul meu preferat: “[…] iti meriti soarta. sincer. probabil trageati pe nas impreuna si toata povestea este inventata. plus ca te-ai casatorit cu unu cu mult mai batran ca tine sperand sa ajungi la radio sau pe scene. esti de toata scarba, literalmente imi vine sa vomit. fiecare vrabie pe limba ei moare, tu ai avut noroc de data asta. esti penibila lafel ca lorena lupu, cea care a promovat aceasta poveste […]. Meriti tot ce ti s-a intamplat si ce s-ar fi putut intampla” (sic!). Toate aceste comentarii dulci le puteți vedea la articolul Lorenei Lupu. Cât despre autorități… când au ajuns la domiciliu, unde ea stătea lemn de durere fizica și sufleteasca și unde agresorul ei dormea dus pe covor, polițiștii nu au luat în serios problema ei pentru că totul părea liniștit, deși ea era toată vânătă.

Problema sistemului nu este numai atitudinea misogină, ci și eficiența acestuia. Dacă victima își face curaj, cheamă poliția, implică autoritățile și își dă bărbatul în judecată, pot trece și aproape 6 luni până când ajunge cazul pe rol, și încă 6 până se judecă dosarul. Dacă aceasta vrea un ordin de restricție, eliberarea acestuia asta durează câteva luni. Oricum se prezintă situația, există o perioadă de niște luni bune de zile în care persoana respectivă trebuie să “gestioneze” relația cu agresorul ei de una singură..

Până să se ajungă în instanță, presiunile societății și ale familiei forțează (conștient sau inconștient) 50% din victime să își retragă plângerea. În final, un număr bulversant de numai 2% din plângeri se finalizează cu trimiterea în judecată. Vocile lor sunt amuțite, iar tăcerea de multe ori ucide, sau duce la continuarea atitudinii din societate care le-a adus în situația asta în primul rând. De aceea spun că e necesară mutarea luminii reflectoarelor de la feminismul de suprafață, de “shock value”, către problemele concrete și urgente ale femeii românce.

Lorena Lupu a făcut ceea ce foarte multe feministe de pe social media nu fac: a oferit victimei o platformă, o voce concretă. Nu a vorbit ea pentru persoana agresată, ci i-a expus cazul cu respect. Dar bineînțeles, asta este mult mai greu decât postarea unui status scurt pe Facebook, nu prinde așa bine la public, ia timp și efort…dar este și mult mai eficient.

Cazul Iuliei nu numai că a arătat că încă avem o mentalitate de peștera în ceea privește violenta, dar și neajunsuri ale sistemului, căci pe lângă că polițiștii nu i-au luat cazul în serios, Iuliei “i s-a explicat că procedura de la urgente nu includea și recoltarea de probe pentru victimele abuzului domestic.”. Dacă te trezești călcata în picioare de omul pe care îl iubești, tot tu trebuie sa faci pe detectiva și sa aduni probe, care pot sau nu să fie acceptate în instanță. Dacă ceri ajutor, societatea iți spune ca a fost vina ta, ca ai făcut tu ceva. Dacă te duci la politie, șanse să te trezești cu glumite și “victim blaming”. Te duci la spital și tot tu trebuie să faci dovada că ai fost agresată.

În contextul acesta socio-cultural, să ne mai mirăm ca multe cazuri nu sunt raportate? Că avem statistici incomplete? Că multe femei suferă în tăcere? De ce feministele din România nu se deconectează de pe rețelele de socializare și nu comunică cu oameni din afara bulei lor astfel încât să facă ceva concret în privința asta?

Facebookul are rostul lui: cu cât se spun mai multe povesti ale agresiunilor și misoginismului de care femeia din România are parte zi de zi, cu atât se creează mai mult “awareness”, mai multa expunere. Dar în momentul în care care pe aceasta platformă se discută numai despre microagresiuni și probleme superficiale, despre mici neplăceri și fluierături, atunci populația ignorantă care le citește înțelege că de fapt noi stăm foarte bine la capitolul drepturile femeilor, că de fapt femeile din România o duc foarte bine și că problemele noastre sunt minore.

Ce-i drept nu orice mișcare social media poate avea atâta succes ca #metoo, dar sunt sigură că există o cale de mijloc între statusuri frivole (exemplu parafrazat: “Vai Bravo ai Stil este rezultatul patriarhiei, sa nu mai participați, fetelor! You should know better!”) și #metoo, și că aceasta, combinată cu activismul real, de stradă, va face feminismul din România să își atingă potențialul.

Cum putem să ajutăm feminismul din România să devină o mișcare legitimă?

Feminismul românesc online suferă de sindromul “slacktivism”, adică pseudo-activism care dă impresia că se face ceva, dar de fapt rezultatul este egal cu zero; acesta se manifestă prin poze cu texte care prind la public, statusuri superficiale, share-uri cu reacții disproporționate s.a.m.d. Acestea ar trebui înlocuite cu statusuri lungi, de analiza, prezentarea cazurilor concrete în care este nevoie de feminism, statusuri de educare a maselor, și într-un final...activism în viața reală.

Ca să legitimăm mișcarea feministă în România trebuia în primul rând să o mutăm, cel puțin parțial, din online în viata reala, astfel încât să ajutăm oameni în carne și oase și sa abordam cazuri concrete. Cel mai ușor mod în care se poate face asta sunt donațiile, ajutarea adăposturilor pentru victime ale violentei domestice, voluntariat, implicarea în proiecte care abordează problemele femeii (cum ar fi rețeaua VIF), activități de informare a populației (întâlniri, seminarii, cursuri).

Toate acestea ar fi degeaba dacă nu s-ar trata și problema de profunzime: mentalitatea. Nu vorbesc numai despre mentalitatea generală despre rolul femeii în societate și în relație, dar și despre lipsa de educația a ambelor sexe legate de relații și experienta celuilalt ca bărbat/femeie. Toate pseudo-feministele urlă despre patriarhat fără sa își dea seama că acesta afectează ambele sexe, impunându-le niște avantajate și dezavantaje - dar asta e material pentru alt articol. Este o mare nevoie pentru proiecte de educare și informare a populației, atât pentru femei cât și pentru bărbați – cum să recunoști semnele incipiente ale unei relații abuzive și pe cine poți să contactezi să te ajute, cum poți să impui oamenilor niște limite și să înveți să le ranforsezi de fiecare dată când ai de-a face cu obrăznicii și agresiuni minore, cum să comunici cu partenerul, cursuri de auto-apărare, creerea de platforme pentru vocile femeilor care vor să-și spună povestea, creerea de publicații cu specific feminin care să nu se rezume numai la moda și reclame (își au și astea locul, dar nu sunt de ajuns), ș.a.m.d.

Iar în final, când o sa existe o fundație solida, ar trebui să se facă mișcări pentru a schimba legislația și procedurile existente: urgentarea emiterii ordinelor de restricție și a preluării cazurilor pe rol, educarea organelor de ordine în privința procedurii corecte în cazul unei sesizări de violență domestică, schimbarea procedurii de la urgențe astfel încât să se preia probe, și alte asemenea.

Activismul nu implică numai a vorbi. Nu spune nimeni să nu postați, căci și vizibilitatea aia ajută, dar nu puteți să vă rezumați numai la asta. Dacă vreți să promovați feminismul în România și să ajutați femeile, FACEȚI ceva.
Și nu, postatul de sine stătător pe rețelele de socializare nu se pune.


Nota autorului: Mulțumesc Lorenei Lupu pentru că mi-a permis să îi citez din articol. Dar în primul rând, pentru că s-a folosit de platforma pe care o are pentru a oferi victimei o voce.

Referinte:

http://www.gândul.info/știri/un-subiect-tabu-în-romania-ingropat-in-statistici-oficiale-trei-lucruri-pe-care-tara-noastra-este-obligata-sa-le-schimbe-in-legislatie-15639008

https://violentaimpotrivafemeilor.ro/statistici-privind-violenta-in-familie-aproape-noua-mii-de-cazuri-de-lovire-si-alte-violente-si-80-de-violuri-in-familie-in-primele-6-luni-ale-anului/

http://lorenalupu.com/blog/o-tentativa-de-crima/

sursa imagine: Sacha Vega/iStock