/ Externe

Hamas - Gura de aer a lui Netanyahu

S-a ajuns la un armistițiu intre Hamas și Israel, începând cu vineri, 21 mai, ora 2:00.

În urmă, însă, rămâne o conspirație cum că Netanyahu ar fi fost în spatele conflictului din ultimele două săptămâni.

Boym definea o teorie a conspirației ca fiind o narativă care „cuprinde totul sub un singur complot subteran, creând o alegorie reconfortantă care nu lasă nimic la voia întâmplării”.

O conspirație, cum au fost destule de-a lungul anilor, se poate dovedi și adevărată, însă asta nu schimbă faptul că vorbim de o teorie a conspirației.

Revenind la subiect, Netanyahu personal a beneficiat si beneficiază, evident, de tensiunile cu Hamas. Nu este ceva nou. Netanyahu și-a clădit o bună parte din cariera politică din ultimii ani pe conflictele cu Hamas. Asta nu înseamnă, însă, că Netanyahu a „pornit” acest baraj reciproc de rachete. Când vorbesc de posibilitatea ca Netanyahu să fi pornit această escaladare a conflictului mă refer, desigur, la un acord secret cu Hamas, ca aceștia să înceapă bombardamentele în acel moment și că nu Israelul ar fi dat primii cu rachete.

Hai să ne uităm un pic la cronologia întâmplărilor fix dinainte de începerea bombardamentelor:

1. De câteva săptămâni bune, între evreii si arabii din Ierusalim au izbucnit conflicte violente. Aceste conflicte porniseră încă de la începutul Ramadanului pe fondul restricțiilor de a se aduna în fața Porții Damascului, conflicte care s-au soldat cu zeci de răniți și arestări. Restricțiile de la Poarta Damascului au fost ridicate după o săptămâna și jumătate, însă conflictul s-a extins și a inclus și evacuările din Sheikh Jarrah.

2. Netanyahu, prin Procurorul General Mandelblit, de altfel un inamic politic al lui Netanyahu, a informat Curtea Suprema în cazul familiilor palestiniene ce urmau să fie evacuate din Sheikh Jarrah, că există riscul ca, în cazul unor evacuări, să se înrăutățească conflictele care începuseră deja in Ierusalim. Curtea Supremă a decis atunci, printr-un artificiu legal, să amâne luarea unei decizii.

3. Ulterior s-a luat decizia de a opri temporar, pentru evrei, posibilitatea de a vizita Muntele Templului. Muntele Templului fiind, pe de o parte, cel mai sfânt loc al Iudaismului, dar, în același timp, unul din cele patru locuri sfinte ale Islamului. Decizia asta a fost luată tocmai pentru a evita alte ciocniri violente între palestinienii ieșiți la protest și grupări ultra ortodoxe, care de suficiente ori au acționat provocator (aici putem iar să vorbim mult și bine despre implicarea lui Netanyahu în reabilitarea mișcării Cahaniste).

4. De ziua Ierusalimului, Netanyahu personal a luat decizia de a redirecționa Marșul Steagurilor, ca acesta să nu treacă prin fața Porții Damascului.

Ce ne arată aceste decizii? Că Netanyahu, sau cel puțin Guvernul lui și instituțiile din subordine, au luat anumite măsuri pentru a încerca să aplaneze conflictul.

După ce a început însă Hamas să se implice activ în conflict, lansând ceea ce urmau să fie 4300 de rachete către Israel, Netanyahu și Israelul au fost obligați să riposteze cu bombardamente asupra Hamas și, implicit, asupra Fâșiei Gaza. Ripostele israeliene, deși tot timpul mai puternice decât atacurile Hamas asupra Israelului (ăsta fiind unul din principiile defensive în baza cărora lucrează IDF-ul), au fost accentuate de faptul ca Netanyahu se afla deja într-o nouă „campanie electorala”.

Pe fondul bombardamentelor, președintele Ra’am a anunțat că amână discuțiile cu Lapid și Bennett pentru formarea unui nou guvern, care să îl înlocuiască pe Netanyahu. Bennett, fiind un politician de extremă dreaptă, a anunțat că și el, pe fondul bombardamentelor, nu mai este dispus să formeze un nou guvern, pentru că momentan trebuie să se concentreze pe conflict și nu e oportună instabilitatea care vine împreună cu schimbarea guvernului.

Aceste evoluții politice i-au oferit lui Netanyahu o gură de aer nesperată, care s-a reactivat pe plan politic, încercând să găsească o majoritate pentru a schimba modul de alegere a Primului Ministru și altele.

Ce înseamnă asta? Netanyahu personal, în baza informațiilor și acțiunilor pe care le avem și pe care le putem urmări, nu a plănuit aceste conflicte, ba chiar a încercat, mai mult sau mai puțin, să prevină o escaladare. După lansarea primelor rachete de către Hamas, Netanyahu a profitat, însă, de ocazie pentru a redeveni vizibil cu latura lui militară.

Este însă Netanyahu complet lipsit de vină vizavi de escaladările la care am asistat? Evident, nu. Netanyahu are o relație specială cu Hamas, cu care de-a lungul anilor a tot purtat „mici războaie”, în urma cărora ambele părți au clamat victoria. Deși nu Bibi a creat această organizație teroristă, el este în bună măsură vinovat pentru creșterea extremă de care s-a bucurat Hamas. Strategia lui Netanyahu a fost cea de a opri finanțările către Autoritatea Palestiniană, cu scopul de a pune presiune pe Abbas și Fatah, să nu mai ofere bani familiilor teroriștilor din închisorile din Israel. În schimb, în același timp, a închis ochii vizavi de banii care ajungeau la Hamas din Qatar, Turcia sau Iran. Prin asta, Netanyahu a reușit doar să slăbească influența Fatah și a Autorității Palestiniene în Gaza mai tare decât era deja și a și înarmat indirect Hamas.

Relația dintre Netanyahu și Hamas, însă, nu este unilaterală. Hamas profită nu doar economic de pe urma lui Netanyahu, cum explicam mai sus, ci și politic. În cazul unei schimbări din fruntea guvernului din Israel a lui Netanyahu, Hamas și-ar fi pierdut foarte mult din credibilitate. O guvernare a schimbării, cum s-ar fi numit guvernarea de uniune naționala al lui Lapid, formată atât din partidele politicienilor de dreapta Bennett, Lieberman sau Saar, partide centriste precum Yaesh Atid sau Blue and White, partide de stânga precum Labour sau Meretz, cât și partidul arab Ra’am, ar fi fost primul guvern din istoria statului Israel unde un partid arab urma să participe activ la guvernare (doar guvernul păcii al lui Rabin din 1992 mai primise voturile partidelor arabe în Knesset, însă nu au intrat la guvernare per se, coaliția având deja 62 de parlamentari, doar 61 fiind necesari pentru majoritate).

A plănuit Netanyahu activ aceasta escaladare? Cel mai probabil nu. Este însă clar că atât Hamas, cât și Netanyahu au profitat de pe urma escaladării și și-ar fi dorit ca aceasta să continue cât mai mult posibil. Acesta este și motivul pentru care Netanyahu a acceptat un armistițiu doar la insistențele lui Biden, deși IDF-ul anunțase pe surse deja că au rămas fără ținte relevante și că o continuare a conflictului armat nu duce nicăieri.

Bibi și Hamas sunt, așadar, marii câștigători ai conflictului, dar pierzători sunt oamenii, fie că vorbim de violențele extreme din Ierusalim, de nevinovații din Gaza de care profită Hamas sau de valurile de anti-semitism din marile orașe vestice, precum New York, Londra sau Berlin.

Sursa foto: Mahmud Hams/AFP via Getty Images