Joker: o oglindă pentru fiecare dintre noi

Am fost la Joker ca să nu te duci tu. Nah, glumesc, du-te, merită. Dacă te așteptai să fie un film clasic despre unul dintre personajele negative din filmele cu supereroi, plin de efecte speciale, te înșeli. E mult mai mult decât unul din acele clasice filme de origine, este ca o ceapă cu mai multe straturi, pe care o tot desfaci și, cu cât mai multe straturi dai la o parte, cu atât mai tare te tulbură.

Mai întâi, contextul istoric. Acțiunea filmului se petrece în anul 1981, după cum poți vedea aici, în plin debut al Consensului de la Washington, eră numită în relațiile internaționale și neoliberalism, o eră încheiată oficial în 2008. De altfel, vedem în film mai multe momente reprezentative pentru gândirea acelei ere. Unul ar fi cel în care personajul principal primește vestea tăierii fondurilor pentru programul care îi permite să aibă acces la un terapeut și la medicamente pentru afecțiunea sa. Un al doilea ar fi cel în care Thomas Wayne, tatăl lui Bruce Wayne, vorbește despre candidatura sa la primăria orașului Gotham și în care are un discurs ce conține elemente de trickle-down economics. Aceasta este gândirea conform căreia, dacă scazi taxele pentru a avea bogații ce să investească, pentru că se consideră că privații investesc mai bine, apar mai multe locuri de muncă pentru săraci. Astfel că pe parcursul filmului se observă o atmosferă ostilă în creștere constantă contra sistemului și a celor bogați, care sunt considerați ca fiind cei care fac regulile acestuia. O atmosferă creată de oamenii din clasele de jos, care consideră că vocea lor nu este ascultată, ei simțindu-se nereprezentați politic. De aici, trecem la contextul personajului.

Mai întâi, trebuie spus că ce a făcut Joaquin Phoenix în acest film este extraordinar. A făcut un rol atât de bun, încât îmi dă dificultăți reale în a-l identifica pe Joker cu el sau cu Heath Ledger, deși amândoi au interpretat variante foarte diferite ale acestui personaj. Apoi, mai trebuie spus că este foarte greu să intri în pielea unui personaj cu probleme psihice, darămite să-i mai și oferi profunzimea pe care i-o oferă Joaquin Phoenix. Acum, ca să trec la subiectul acestei părți, varianta pe care o portretizează actorul american este una demnă de un studiu psihologic, o incursiune în parcursul pe care îl poate avea un simplu om de la un membru docil al societății la un adevărat generator de resentimentarism, care se răzbună tocmai pe societatea care l-a adus în starea actuală. Astfel, Arthur Fleck, aka Joker, este prezentat la începutul filmului într-o stare de relativă stabilitate, care își caută sensul în fiecare zi în jobul său de clovn de închiriat. Acesta trăiește cu mama sa, la care ține enorm, căreia îi tot spune cum el va ajunge comediant. Acestea sunt și principalele sale puncte de sprijin, care îi conferă măcar o consolare și o minciună frumoasă că are un rost și că poate îndrăzni să viseze, măcar, în ciuda condiției sale materiale și psihice. Însă, rând pe rând, toate acestea îi sunt luate, Arthur experimentând, una după cealaltă, tristețea, deziluzia, revolta, resemnarea și, nu în ultimul rând, acceptarea. Astfel, el ajunge să se accepte pe sine așa cum este și să își găsească sensul în violență, mai exact în răzbunarea violentă împotriva societății care l-a creat și care l-a făcut să fie o victimă a sa, devenind un catalizator al furiei cetățenilor care se simțeau nedreptățiți de cei bogați.

Concluzia pentru mine este că ceea ce reușește cel mai bine să fie „Joker” este o oglindă pentru societatea noastră și pentru fiecare dintre noi, în care, odată ce ne-am uitat, ne dăm seama că, așa cum spunea același personaj într-una dintre seriile de benzi desenate, uneori, nu este nevoie decât de o zi proastă pentru a-l aduce până și pe cel mai sănătos mintal om la nebunie.