Nici corupția nu mai e ce a fost, iar asta e o problemă

Știm deja povestea, un politician ajunge într-o poziție de putere care îi permite să decidă alocarea resurselor statului și începe să direcționeze fluxul de bani publici către prieteni, rude și parteneri afaceri. Este o poveste reiterată de fiecare dată când DNA sau DIICOT mai publică vreun comunicat de presă despre deschiderea unui nou dosar penal pe numele vreunui potențat politic. Așa, și?

Acest tip de corupție, cunoscut în engleză drept „cronyism”, deși prezent constant în ultimele trei decenii de istorie post-decembristă, pare să redevină practica generală prin care decidenții politici extrag rente economice (bani) din bugetul public. Deși nu am acces la date exhuastive pe această temă și mă bazez mai degrabă pe anecdote și comunicatele de presă din ultimii ani a DNA și DIICOT, cred că se poate afirma cu relativă ușurință că „cronyism” tinde să constituie principalul mecanism de înavuțire a politicienilor români. Gândiți-vă doar la Tel Drum și numeroasele firme deținute de Liviu Dragnea și băiatul acestuia, care beneficiază de fluxuri neîntrerupte de bani publici, fără licitație și fără a oferi prea multă valoare în schimb. Dar cronyism-ul nu a fost mereu singurul mecanism de corupție care domina relațiile clientelare și de corupție din România.

În anii 2000, în timpul mandatelor lui Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu, tiparul corupției din România era definit mai degrabă de „competitive rent-seeking”, o practică prin care decidenții politici distribuiau resursele publice în schimbul unui comision. Vrei ca statul să cumpere licențe Microsoft Office? Dă aici 10% din valoarea contractului și se rezolvă. Atunci când decidenții politici folosesc comisionarea drept mecanism pentru a obține bani de pe urma funcției publice, firmele din piață intră într-o competiție care nu e bazată pe calitatea sau prețul produsului vândut, ci o competiție centrată pe cine dă comisionul mai mare. După marea recesiune din 2008, când investițiile străine și lichiditatea în general a dispărut din piață, politicienii s-au văzut nevoiți să renunțe la corupția prin comisionare și au revenit la practica din anii 1990, definită de cronyism. Un stat în austeritate nu mai avea bani să cumpere de la privați, deci nici privații nu mai aveau de ce să ofere comisioane. Rezultatul pare să fie o redirecționare a banilor publici către prieteni, rude și parteneri de afaceri.

Corupția, în general, este o problemă socială, economică și politică în orice societate modernă, dar nu toate formele de corupție sunt la fel. Unele forme de corupție tind să fie mai nefaste decât altele prin efectele lor economice și politice. Competitive rent-seeking este mai eficient economic decât cronyism.

Pe de o parte, așa cum Venelin Ganev arăta într-un articol din 2013, competitive rent-seeking promovează eficiența prin faptul că forțează o competiție economică între firmele de pe piață. Cei care intră într-o astfel de competiție arată că au o serie de competențe în afaceri, că știu să creeze o afacere, să administreze un proiect și să identifice nișe economice. Cei care ajung să plătească comisionul cerut de demnitar pentru contractul cu statul tind să fie cei care au cele mai mari șanse de a-și eficientiza costurile totale, ducând la creșterea productivității și eficienței economice, în ciuda corupției sistemice. Comisionul acționează ca un alt tip de cost, de data asta fix, pentru care trebuie să se crească eficiența în alte locuri. Pe de altă parte, practica de a direcționa fluxurile de bani publici către firmele rudelor și prietenilor duce la rezultatul opus. Anihilează competiția, duce la ineficiențe economice și scăderea productivității totale. Tel Drum, spre exemplu, acționează ca o căpușă economică, care nu doar că fură bani de la stat, dar omoară și economia prin exploatarea de bunuri productive fără să dea aproape nimic în schimb.

Mai mult de atât, competitive rent-seeking produce o creștere a garanțiilor privind proprietatea privată, pe când cronyism-ul atentează la stabilitatea garanției proprietății private. Atunci când indivizi precum Dragnea trec în proprietatea familiei bunuri publice, garanțiile privind proprietatea privată sunt diminuate. Totodată, un politician n-are absolut niciun stimulent să intervină atunci când o rudă sau un prieten nu-și respectă obligațiile contractuale, pe când în cazul unei tranzacții bazate pe un comision între străini, constrângerile sunt mai reduse.

Reiese, așadar, că nu există un singur tip de corupție și că în ultimul deceniu se observă un trend îngrijorător către un tip de corupție care duce la ineficiențe economice și pierderi de potențial de dezvoltare mai mare decât dacă am fi continuat să suferim de același tip de corupție ca în primul deceniu a anilor 2000. Asta nu înseamnă că orice formă de corupție ar fi acceptabilă, desigur. Ce arată însă este că unele forme de corupție pot fi mai dăunătoare decât altele.