Protestele din Chile, simptom al inegalității sociale

Suntem în Santiago, capitala Chile și unul dintre cele mai bogate și sigure orașe din America de Sud. Pe 7 octombrie, a doua zi după ce guvernul a scumpit biletele de metrou, un grup de liceeni se organizează și protestează circulând cu metroul fără să plătească pentru bilet.

Sub sloganul ¡Evade!, mișcarea prinde amploare și se răspândește printre ceilalți locuitori ai capitalei. Securitatea și verificările de la metrou sunt sporite. Apar incidente, lupte între studenți și gardieni, baricade sunt construite iar, după daune uriașe, au loc închiderea metroului și zeci de arestări. Acum, protestul se mută la suprafață.

În timp ce conflictele violente se revarsă pe străzile orașului, tineri sunt împroșcați cu tunuri de apă și lacrimogene, președintele Sebastián Piñera e fotografiat cum sărbătorește liniștit ziua nepotului într-un restaurant dintr-un cartier luxos. Ceea ce nu face decât să întărească opinia publică despre elitele politice care sunt izolate și neinteresate de greutățile omului de rând.

Ce se întâmplă de pe 19 octombrie și până acum e că protestele iau amploare până ce aduc 1 milion de oameni pe străzi, dar și multe violențe. Mașini incendiate, magazine jefuite, în timp ce președintele declară stare de urgență și impune restricția de a ieși pe stradă noaptea. Pentru prima dată de pe vremea " lu' răposatu' "(dictatorul Augusto Pinochet) armata este iar pe străzi pentru a "calma" populația.

Mărirea prețului a fost anulată, dar protestele continuă. Prețul biletului era doar scânteia, Chile e de mult timp un butoi cu pulbere. Iar când președintele declară pe 20 octombrie că "suntem în război cu un inamic puternic", când de fapt majoritatea oamenilor sunt doar protestatari pașnici și nemulțumiți, atunci nu face decât să alimenteze furia și mai mult. Și mai uimitoare e declarația ministrului economiei, care recomandă oamenilor să se trezească mai devreme, ca să prindă bilete la o oră mai ieftină.

Într-o mare măsură, protestul se aseamănă cu cel al vestelor galbene. Așa cum francezii au avut taxa pe benzină, chilienii au avut taxa pe metrou. Într-o perioadă în care prețurile cresc dar salariile stagnează și după mulți ani în care frustrările se acumulează, cei câțiva pesos în plus pe bilet au aruncat țara în cel mai mare conflict social din ultimele zeci de ani. Putem să-i spunem chiar o mondializare a fenomenului vestelor galbene, pentru că mare parte din cauze şi simptome coincid. Un strigăt de revoltă al pierzătorilor globalizării şi creşterii disparităților sociale.

E adevărat că, statistic, Chile arată foarte bine. Are cel mai ridicat nivel de trai din America Latină, creștere economică, stabilitate politică și cel mai ridicat PIB per capita din regiune. Ba chiar au reușit să reducă semnificativ nivelul de sărăcie absolută în ultimii 10 ani. Însă, când ne uităm la nivelul de inegalitate, Chile e cea mai inegală țară din OCDE (un grup de 36 de state relativ dezvoltate din toată lumea) și are cel mai ridicat coeficient Gini.

Politicile neo-liberale instituite de Pinochet cu ajutorul studenților lui Milton Friedman, celebrii Chicago Boys, au fost continuate și după întoarcerea la democrație din 1990. Chile a avut o economie performantă și a devenit statul în care puteai face cel mai ușor afaceri din regiune. Capitala Santiago e acum un oraș de peste 5 milioane de locuitori și cu cel mai înalt turn de afaceri de pe continent drept simbol al dezvoltării.

Din statistici, din poze și din presă, Chile pare un model de țară. O "oază de stabilitate economică și politică" cum spunea președintele cu doar câteva săptămâni înainte de proteste.

Dar când te uiți mai atent, vezi problemele cu care se confruntă peste jumătate din țară. Venitul median nu e cu mult mai mare decât cel din România, dar prețurile lor sunt mai mari pentru produsele de bază. Educația și sănătattea de calitate e doar pentru acea parte din societate care își permite să meagă la privat. În rest, marea majoritate rămân educați și asigurați la stat. Școli supra-aglomerate, profesori demotivați, spitale într-o stare proastă și timpi uriași de așteptare pentru o programare. Pensia medie, bazată pe un sistem de pensie privată (cum avem și noi Pilonul II), e undeva pe la 300 și ceva de euro. Salariul median net (nu mediu) urcă și el puțin peste 500 de euro, dar e departe de a-ți asigura un trai decent în capitală.

Oamenii se simt nedreptățiți. Muncesc din greu, dar abia dacă își pot permite nevoile de bază. Unii tineri ar putea să urmeze studii superioare, dar costurile sunt mult prea mari pentru ei. Serviciile publice sunt proaste și ineficiente, deși ei simt că plătesc oricum mult din salariu, iar serviciile private le sunt inaccesibile. Cei 1 milion din stradă sunt deja 5% din populația țării, dar sunt cel puțin de 10 ori mai mulți care se confruntă cu aceeași problemă. Ei vor să aibă aceleași oportunități ca partea bogată a societății chiliene și vor mai puțină inechitate socială.

Inegalitatea socială și accesul la servicii de calitate e o problemă globală, în creștere de mult timp și în restul occidentului. Nu vorbim de ceva nemaivăzut și nici nu avem soluții minune gata făcute. În același timp însă, Chile rămâne unul din statele unde fenomenul e cel mai acut. Puternic stratificată, societatea chiliană rămâne una în care locul și familia în care te naști îți decid deseori și fără drept de apel viitorul. Destul de asemănător cu România, nu?

După alegerea unui președinte marxist în 1970, Salvador Allende, dat jos după 3 ani de o lovitură de stat militară, înlocuit cu dictatorul Augusto Pinochet, revenirea la democrație în 1990 și 40 de ani de politici neo-liberale, Chile e iar într-o criză și într-o nevoie de schimbări majore.

Chiar și așa, Chile rămâne încă o democrație funcțională. Președintele Piñera joacă în continuare după limitele constituției, colaborează cu Parlamentul și promite reforme sociale. Nu e ca-n Venezuela sau Brazilia cu lideri populiști care au reușit sau încearcă deturnarea completă a democrației. Așa că ar trebui să ne așteptăm la o rezolvare prin metode politice, nu armate. Totuși, nimic nu e garantat și nici n-ar trebuie să așteptăm până ajungem în aceeași situație.

Ultimele decenii ne-au adus globalizarea. Produse la prețuri tot mai mici, deschiderea comerțului dar și pierderea locurilor de muncă către țări cu salarii mai mici. Avem reducerea inegalității dintre state, reducerea sărăciei absolute la nivel mondial, dar la pachet vine și creșterea inegalității din interiorul statelor dezvoltate. Cu tot cu micșorarea clasei de mijloc și sentimentul clasei muncitoare că e ignorată și nedreptățită.

Problema din Chile e problema întregului occident și va fi problema pentru care generația noastră va trebui să găsească soluții, așa a cum a făcut și în trecut.

(sursă foto: independent.co.uk)