/ Social-Cultural

România, încotro?

Sâmbătă am sărbătorit Centenarul - 100 de ani de la formarea României Mari. O sărbătoare ce subliniază nu doar realizările noastre de-a lungul ultimilor 100 de ani, ci și direcția dată României de către acestea. Vă invit să reflectăm asupra trecutului țării. Apoi să ne gândim la realizările făcute de generația noastră cu ocazia sărbătorii Centenarului.

Cu privire la primul punct, cu toții suntem conștienți de eforturile făcute acum 100 de ani de către cei ce au luptat pentru România. Însă începuturile României Mari nu au fost deloc ușoare. Pentru cei ce nu știu, România a avut de-a lungul Primului Război Mondial pierderi uriașe ce au îngreunat procesul de recuperare a decalajului economic față de Europa Occidentală. Bogdan Murgescu[1] a analizat evoluția PIB/locuitor, arătând că discrepanțele economice dintre România și media europeană s-au accentuat în această perioadă. Deși ritmul susținut de modernizare al țării de după anii ‘30 (atât în zona industrială și infrastructură cât și pe plan cultural și științific) nu trebuie neglijat, această perioadă a fost de scurtă durată. Procesul de dezvoltare a fost brusc frânat de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. Pierderile economice și de vieți omenești și-au pus din nou amprenta asupra țării. Mai mult, România a pierdut dreptul de a-și decide soarta odată cu intrarea Armatei Roșii în țară.

Mergând pe repede-înainte, ajungem la România comunistă. Sistemul represiv a făcut multe victime iar mulți eroi de la 1918 și-au găsit sfârșitul în închisorile comuniste[2]. De regulă, apologeții acestui sistem uită de crimele comise în numele comunismului pentru că România s-a dezvoltat pe plan economic rapid. Instituțiile extractive[3] aveau loc unde să se dezvolte în anii '50, '60 și prima jumătate a anilor '70 pentru că eram o țară săracă. Redistribuirea bogățiilor rezultate prin această dezvoltare rapidă era simțită din plin de români. Calitatea vieții s-a îmbunătățit rapid pentru marea majoritate a populației.

Însă instituțiile extractive cu greu se pot adapta schimbărilor globale, acestea fiind rigide, construite de către și pentru o elită ce nu dorește să aibă de a face cu oameni din afara ei. Fiind construite pe un anumit model după anii '50, sfârșitul anilor '70 a găsit instituțiile extractive neproductive și incompatibile cu cererea de pe piața globală. Prin urmare, o parte din '70 și '80 a fost dedicată redresării de la centru a acestor instituții. A avut loc această redresare? Mulți spun că da și că de Ceaușescu ar mai fi trăit... ei bine, știți povestea. Însă tranziția ne spune cu totul altceva.

Tranziția a arătat limitele acestor instituții extractive, românii suferind mult în această perioadă. Această tranziție eșuată a marcat mentalitatea colectivului românesc. Pentru a evita contactul cu prezentul, mulți și-au căutat refugiul în trecut. Astfel, a devenit normal să căutăm în trecut momentele de glorie ale țării noastre și să ne întrebăm „Ce ar fi putut fi dacă…”. O parte din oameni s-au întors către perioada ceaușistă când totul avea un rost și existau mai puține variabile necontrolabile în viața noastră (precum piața liberă) , în timp ce alții și-au găsit liniștea în perioada interbelică, concentrându-se asupra Marii Uniri și asupra celor ce au dat totul pentru această țară de-a lungul celor două războaie mondiale.

Planul de țară adoptat în 1995 la Snagov de către toate formațiunile politice românești cu privire la orientarea noastră pro-occidentală precum și nevoia de a ne alătura UE și NATO a reprezentat prima (și poate unica) mare realizare din perioada post-decembristă. Poate nu suntem cu toții impresionați de cei ce au contribuit la Snagov cu acest plan de țară. Însă trebuie subliniată importanța acestui plan deoarece a marcat consensul găsit de majoritatea partidelor de la noi în vederea înlocuirii instituțiile extractive cu altele inclusive[3:1] pentru a ne apropria instituțional (și mai apoi cultural) de ceea ce se vedea în Occident. Din păcate, instituțiile inclusive nu au fost nici adaptate contextului românesc (forme fără fond) și nici n-au avut timp să se dezvolte pentru a permite formarea unei mentalități pro-democratice și liberale ca cea din Vest. Rezultatele se văd azi cu guvernarea PSD+ALDE, nu cred că este cazul să mai intrăm în detalii.

Acum, întorcându-ne la primul punct - reflectarea asupra ultimilor o sută de ani -, doresc să vă adresez o întrebare: Ce am făcut timp de 100 de ani pentru România? Dacă am fi politicieni, iar Iuliu Maniu ar apărea în fața noastră, despre ce realizări am putea să-i povestim?

Despre nimic. Absolut nimic. Ah, că au existat și există în continuare sportivi ori oameni de știință ce fac cinste României în afara țării? Dar vorbim de e o mână de oameni. Unde sunt realizările comunității noastre cu care să ne putem mândri în fața celorlalți? Uitându-ne la clipul pentru Centenar, îți dai seama că oamenii ce au încropit imaginile din Norvegia și Rusia nu au ce să zică despre realizările din ultimii zeci de ani. Realizări colective? Ei bine, există într-adevăr aderarea la UE și NATO. Dar noi nu am contribuit la crearea acestora, ci efectiv am reușit să ne strecurăm cumva în aceste două cluburi. Iar acestea nu reprezintă decât doi piloni ce pot susține în vremuri tulburi fundația unui stat demn, democratic și liberal. Dar cum arată „construcția” la ora actuală? Cum arată România?

Iar acum, ajungem la cea de a doua întrebare. Cum a evoluat România în ultima sută de ani și cum am contribuit noi la această evoluție? Mulți vor menționa „clădirea aia care e a doua ca mărime din lume”. Dar clădirea nu e realizarea comunității (cu greu ne putem imagina că România avea nevoie de o asemenea clădire la timpul respectiv), ci doar a grandomaniei lui Ceaușescu. Dacă eliminăm câțiva oameni de știință și de sport ce ne-au făcut cinste de-a lungul timpului (reprezentând doar individualități), putem spune că am contribuit la evoluția (pozitivă) a țării noastre?

Foarte posibil să fiu criticat din cauza acestui text și pentru potențialele omisiuni istorice de mai sus. Însă, scopul acestui articol este de a prezenta pe scurt evoluția României în ultima sută de ani pentru a trage un semnal de alarmă - România nu a avut un plan clar și bine conturat pe termen mediu și lung niciodată (exceptând pe alocuri câteva idei din perioada comunistă). Aderarea la UE și NATO a reprezentat un plan bine pus la punct, însă acesta a fost doar unul pe termen scurt. De îndată ce obiectivul a fost atins, ne-am cam pierdut busola, copiind ici și colo idei de la celelalte state europene ori implementând recomandările Uniunii Europene în materie de politică economică și socială. Ne putem mândri cu o realizare unică la o sută de ani de la Marea Unire, ceva ce putem povesti nepoților noștri?

Catedrala Mântuirii Neamului vor spune unii. Sărbătorirea cu fast a unei clădiri neterminate… oare numai de atât suntem în stare? O imagine plină de încărcătură simbolică ce subliniază că această țară și-a pierdut busola de ceva vreme și că nu știm direcția pe care dorim să ne îndreptăm.

Haideți să ne gândim la un plan de viitor. Un plan care să nu creeze doar o societate mai prosperă, ci și să ne aproprie unii de alții căci parcă prea neîncrezători suntem unii cu alții. Nu o spun eu, o spun sondajele World Value Surveys[4]. Doar 7.7% din respondenți (din România) au spus că au încredere în majoritatea oamenilor din jur în timp ce peste 90% au răspuns că trebuie să fim atenți cu cei din jur.

Odată ce planul a fost creat, să încercăm să ne impunem fiecăruia dintre noi pașii ce trebuie urmați pentru crearea unei Românii mai bune. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi până la urmă. Deci, România, încotro?

Sursă foto: pixabay


  1. România și Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010), pagina 215. ↩︎

  2. Pentru mai multe informații, accesați site-ul Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei ↩︎

  3. Instituții inclusive și instituții extractive în sensul dat de Daron Acemoglu și Paul Robinson în De ce eșuează națiunile?:
    1. Instituții inclusive = instituții politice și economice ce protejează proprietatea privată și drepturile omului. Există o separare a puterilor în stat.
    2. Instituții extractive = instituții politice și economice create pentru a extrage avuția societății și a o aloca unui grup de persoane. Separarea puterilor în stat este (aproape) inexistentă. ↩︎ ↩︎

  4. Datele sunt din 2012. ↩︎