/ Social-Cultural

Cum ne face școala să nu vorbim în public...

De multe ori s-a întâmplat să vrei să îți dai cu părerea și să nu știi de ce ți se pune un nod în gât. Să încerci să deschizi gura și să simți că vocea îți iese pițigăiată, că simți cum te strânge puternic ceva în zona pieptului. Că îți transpiră palmele, că ai gâtul uscat. De unde apar toate aceste „simptome”? Păi să începem cu o recomandare de lectură.

Distopia lui Aldous Huxley, "Minunata lume nouă", este una dintre puținele cărți pe care eu, un neavizat într-ale cititului, le-am terminat în două seri. Fiind un mare fan al genului, am rămas impresionat de universul pe care l-a creat Huxley în anul 632 după Ford, adică al 632-lea de când a fost produs în masă modelul T de către inventatorul american, Henry Ford. Echivalent cu anul 2540 după Hristos.

În acest roman oamenii erau la rândul lor produși în serie și erau condiționați în cinci categorii, numite în ordine după alfabetul grecesc: alfa, beta, gama, delta și epsilon. Astfel, cei din categoria "alfa" erau cei mai inteligenți dintre oameni şi cei care ocupau cele mai complexe funcții în societate. În timp ce cei din categoria "epsilon" erau condiționați să nu gândească deloc, fiind puși să îndeplinească cele mai mizere joburi din societate. În beneficiul unei societăți considerată perfectă, oamenii erau programați încă din naștere ce și cum trebuie să gândească, în funcție de categoria din care aveau să facă parte. Această programare se făcea printr-un proces numit "hipnopedie".

Hipnopedia reprezintă un mod de a face o persoană să învețe, atunci când este tânără, prin a-i pune înregistrări în timp ce doarme. Astfel, tinerele clone din romanul lui Huxley învățau totul despre condiția lor socială, despre viitorul lor predestinat şi despre cum trebuie să se comporte în public în funcție de această categoria socială din care urmau să facă parte.

Pornind de la "Minunata lume nouă", am putea afirma că și tinerii români sunt supuși unei "alt fel" de „hipnopedii” atunci când sunt elevi, care se desfăşoară nu în timp ce dorm, ci în timp ce îşi petrec clipe importante din copilărie în băncile şcolii. În speţă copiii români nu sunt învăţaţi să se exprime în public. Ba mai rău, le este mai degrabă restricționată creativitatea. Aici includ şi posibilitatea de a vorbi în public.

Atunci când Winston Churchill afirmă că despre democrație ca fiind cel mai rău regim politic, cu excepția tuturor celorlalte, acesta are la bază un set de valori și principii. Printre acestea putem număra dreptul la viața, dreptul la proprietate, dreptul de a vota, libertatea religioasă, libertatea de gândire, dreptul de a candida la alegeri, dreptul la liberă circulație. Însă poate principiul pe care se bazează acest sistem cel mai mult pentru a progresa și a se dezvolta este libertatea de exprimare. Prin aceasta se pot crea foarte ușor dezbateri și democrație participativă. Iar atunci când dezbaterea este constructivă, democrația poate beneficia de pe urma acestor idei și poate să se dezvolte într-o formă care să fie în beneficiul tuturor cetățenilor.

Astfel, uneori se poate întâmpla ca anumite persoane să dispară de pe scena publică și politică ca urmare a presiunii exercitate de cetățeni. Alte ori, când acest lucru nu se întâmplă în timp util, folosindu-se de aceeași libertate de exprimare, cetățenii se pot organiza și ieși în stradă pentru a protesta împotriva liderilor politici. Această capacitate extraordinară de a mobiliza oamenii face din libertatea de exprimare unul dintre cele mai de temut arme ale cetățeanului. Și de aceea, în unele instanțe această libertate este reprimată, în mod subtil, în anii noștri de formare.

Mă refer la faptul că, cel mai probabil neintenționat, cei care ne-au fost dascăli în şcoală, sub pretextul disciplinei, ne-au ţinut sub frâu şi nu ne-au lăsat să ne exprimăm liberi. De multe ori când eram în şcoală, liniştea era la loc de onoare. Cine făcea gălăgie nu lua notă mare. Desigur, prin "gălăgie" a se înţelege şi permisiunea de a fi creativi. De a pune întrebări care să îţi hrănească lipsa de informaţii şi curiozitate. Totul era by the book. Dacă scriai altceva în comentariul de la română decât zicea profa’, aveai un punct sau două scăzute. Şi un "atenţie la exprimare!" pe lucrare. Iar când contestai asta erai considerat un obraznic.

Cu teama aceasta de a contesta autoritatea de la catedră am ajuns în liceu. În această etapă am întâlnit atât profesori care încurajau dezbaterea, cât şi anumiţi dascăli foarte inflexibili. Un moment amuzant a fost când la o materie pe care eu consider că o stăpâneam foarte bine,i-am luat apărarea unui coleg care fusese notat greşit. Din pricina faptului că eram relativ stăpân pe situaţie am încercat să discut cu profesoara despre faptul că prietenul meu fusese notat greşit. Ca recompensă pentru curajul meu am avut nota scăzută la purtare. Super încurajator.

Am ajuns într-un final la Facultatea de Istorie. Şi am avut un şoc. Marea majoritate a profesorilor pe care i-am întâlnit doreau să aibă o relaţie cât mai deschisă cu studenţii. Orice subiect era dezbătut cu cei din bănci şi nicio mână ridicată nu rămânea nechestionată. Totuşi, mare parte dintre colegii mei, studenţi foarte buni de altfel, nu aveau tupeul de a iniţia discuţii cu profesorii. În parte pentru că erau timizi de la natură. Dar cei mai mulţi probabil pentru că aşa fuseseră "programaţi" în ciclul şcolar şi liceal. Un lucru foarte trist.

De altfel, acest handicap al tânărului român de a nu avea curajul să se exprime în public are efecte foarte nocive pentru societatea noastră. Ar trebui să avem puterea de a ne exprima, de a ieşi în faţă şi de a ne impune punctul de vedere. Cazurile Colectiv sau OUG 13 au fost excepții.

În schimb, când mai trece câte o lege cu câte o pensie pe sub mână pentru aleşi, sau când îşi mai votează câte un concediu sau un salariu mărit, românii aleg să stea în casă şi să protesteze în faţa televizorului. Şi asta pentru că am fost programaţi că nu este frumos să vorbeşti în public. Am fost educaţi că nu este bine să conteşti direct autoritatea. Iar atunci când se iveşte ocazia să vorbească în public, dacă nu este un vorbitor nativ, tânărul român riscă să fie copleşit de emoţii şi să rateze.
Puțini sunt cei care s-au născut oratori, iar școala românească în loc să îţi deschidă mintea şi să îţi dea drumul la gură, mai mult îţi pune scoci pe ea. De aceea consider că cel mai bine pentru tânărul român este să înveţe singur să vorbească în public. Să se autoeduce. Pentru că nu ştii niciodată când o să ai oportunitatea de a vorbi în faţa unui public şi trebuie să ştii cum să gestionezi situaţia. Chiar dacă nu ai să ştii despre ce vorbeşti. Personal experience.