/ Externe

Secesionismul în lume. Episodul 1: Catalonia.

Articolul de astăzi vine ca rezultat al unei analize realizate în momentul în care s-au produs „criza constituțională” și referendumul catalan pentru independență, din octombrie anul acesta. În plus, analiza a fost motivată și de observarea unor păreri destul de interesante, mai ales în spațiul românesc.

Vom începe cu o scurtă prezentare a „crizei”: este un conflict politic în curs, între Executivul spaniol și cel autonom catalan, rezultat al tensiunilor constante privind eventuala independență (sau autonomie și mai extinsă a regiunii din Nord-Estul peninsulei Iberice), respectiv al referendumului organizat de Generalitat de Catalunya, în ciuda suspendării sale de către Curtea Constituțională, pe motiv de neconstituționalitate.

Criza a izbucnit în urma declarației președintelui Executivului catalan, Carles Puigdemont, prin care sfida autoritatea centrală de la Madrid, spunând că nici aceasta, nici Curtea Constituțională nu vor putea opri sau amâna planurile pentru organizarea referendumului.1

„Suportul” juridic al „crizei” l-a reprezentat adoptarea în Legislativul catalan de către alianța Junts pel Si - Candidatura d'Unitat Popular (cea de-a doua fiind formațiune eurosceptică, care ajunge și până la extrema stângă) a Legii privind auto-determinarea, în cadrul temei independenței Cataloniei. Junts pel Si și Candidatura d’Unitat Popular au făcut o PeSeDea (schimbare de agendă a lucrărilor parlamentare pe ziua curentă) pentru a trece acea lege foarte rapid și fără prea mult zgomot din partea opoziției.

Imediat după trecerea legii privind referendumul și după declarația lui Puigdemont, municipalitățile catalane s-au aflat între ciocan și nicovală - pe de o parte, Generalitat de Catalunya, care insista să îi fie oferită susținere de natură logistică etc. pentru viitorul exercițiu electoral, iar de cealaltă parte, Curtea Constituțională și Guvernul spaniol, care încercau să oprească actul lui Puigdemont.

După câteva zile în care formațiunile politice catalane pro-independență și-au pus la punct campania (pe data de 6 septembrie fiind semnat decretul pentru organizarea referendumului de către președintele Executivului catalan), Premierul spaniol Mariano Rajoy a început ofensiva împotriva catalanilor separatiști, cu scopul de a opri referendumul, făcând uz și de amenințări, printre care restrângerea autonomiei bugetare și a fondurilor alocate guvernului catalan.

Cele spuse de Rajoy s-au cristalizat pe 13 septembrie, sub forma deciziei de urmărire penală a primarilor care au anunțat că vor ajuta la organizarea referendumului (în jur de 700 de oameni), ca urmare a acceptării de către Curtea Constituțională a cererii Executivului spaniol de a suspenda consultarea populației catalane.

Conflictul a ajuns și în plan fizic, după ce poliția spaniolă a descins la filialele partidelor secesioniste și la unitățile de administrație locală din Catalonia, dar și la proteste ale catalanilor pro-independență, fiind înregistrate victime în ambele tabere - aproximativ 430 de polițiști spanioli detașați în regiune, respectiv aproape 900 de catalani.

Fast forward: Regele Felipe VI intervine pe 3 octombrie, blamând pe Puigdemont și Executivul catalan pentru organizarea în ilegalitate a referendumului.

Încheind cu prezentarea/istoricul „crizei”, ajungem la ceea ce am citit și auzit, în legătură cu situația.

  1. Regele Felipe VI a greșit prin intervenția făcută, și trebuia să stea în banca lui, și dacă intervenea, nu trebuia să le spună verde-n față oamenilor că au violat Constituția, ci trebuia să fie drăgăstos cu toți. De asemenea, Șeful Statului spaniol a părut mai mult a monarh absolut decât a șef de stat care-și exercită puterile atribuite lui prin Constituție.

A greșit că s-a poziționat împotriva lui Carles Puigdemont și a referendumului catalan? Poate. Regele Felipe VI știe și el destul de probabil că e oarecum aiurea să fie împotriva unei părți a populației pe care a declarat că o va sluji. Dar juridic, și-a îndeplinit datoria de a apăra Constituția. Și monarh absolut, care în loc să fie drăgăstos cu toți (în special cu Puigdemont et Co.), a dat cu bâta-n baltă? Felipe?

**TÍTULO II. De la Corona. **

Artículo 56.

  1. El Rey es el Jefe del Estado, símbolo de su unidad y permanencia, arbitra y modera el funcionamiento regular de las instituciones (...).
  2. La persona del Rey es inviolable y no está sujeta a responsabilidad.2

Artículo 61

  1. El Rey, al ser proclamado ante las Cortes Generales, prestará juramento de desempeñar fielmente sus funciones, guardar y hacer guardar la Constitución y las leyes y respetar los derechos de los ciudadanos y de las Comunidades Autónomas. 3

Garant, simbol al unității și stabilității Spaniei, ca Șef al Statului, Felipe VI are rol de moderator și arbitru privind funcționarea normală a instituțiilor. Am inserat și al. 3 Art. 56 pentru a putea face legătura cu al. 1 Art. 61 (în condițiile în care Felipe VI a fost numit iresponsabil prin luarea sa de poziție împotriva referendumului ilegal), care obligă Regele să facă un legământ în fața populației Spaniei, privind îndeplinirea cu exactitate a funcției, apărarea Constituției și a drepturilor cetățenilor, respectiv pe cele ale regiunilor autonome.

Felipe VI nu a fost nici iresponsabil, nici nu și-a depășit atribuțiile prevăzute în Constituție. Poziția sa a fost una care tinde spre neutralitate, însă care a blamat drept și ferm acțiunile lui Puigdemont. La data de 19 iunie 2014, când Felipe Juan Pablo de Borbón y Grecia a devenit Felipe VI de España, a jurat să păzească Constituția și să fie un rege tolerant, aproape absent din treburile publice, și să facă uz de prerogativele sale doar în situații critice. În situația de acum, putea să facă uz de ele. Articolul 155 din Constituție, al. 1, specifică faptul că o regiune autonomă își poate vedea autoritatea amputată, în cazul în care încalcă Constituția în orice fel - în alte cuvinte, Felipe VI ar putea să decidă anularea autonomiei Cataloniei și plasarea regiunii sub directul control al Madridului.

  1. Puigdemont are dreptate, iar catalanii au tot dreptul să organizeze acel referendum, fără intervenția Madridului.

Curtea Constituțională trebuie să sancționeze hotărârea Legislativului & Executivului catalan sau oricare alt Legislativ & Executiv din provinciile autonome, privind organizarea unui referendum, pentru ca acesta să poată fi organizat conform Statutului de Autonomie și Constituției Spaniole. Nu contestă nimeni dreptul la auto-determinare; doar Rajoy, poate, în condițiile în care nici politicienii catalani nu sunt cele mai drăguțe și sfinte ființe.

  1. Constituția trebuie ignorată, deoarece este de inspirație „franchistă”.

Trebuie lămurită și chestiunea legată de posibila inspirație franchistă a Constituției spaniole. Generalul Francisco Franco a decis în 1969 ca după moartea sa, să succeadă la conducerea Spaniei Juan Carlos de Borbón y Borbón-Dos Sicilias. Ceea ce s-a și întâmplat, pe 22 noiembrie 1975, la două zile după moartea lui Franco.

Deși era de așteptat ca Juan Carlos să continue sub o formă sau alta în linia regimului franchist, noul Rege a introdus reforme, deschizând drumul pentru tranziția către democrație a Spaniei.

Ruperea totală de regimul lui Franco s-a întâmplat odată cu organizarea referendumului de pe 6 decembrie 1978, când cetățenii spanioli au fost chemați pentru a-și exprima opinia privind Constituția din 6 decembrie 1978. Întrebarea de la referendum a fost simplă: „Sunteți de acord cu proiectul de lege fundamentală?”, iar rezultatul a fost unul absolut în favoarea reinstaurării de jure a monarhiei constituționale: 87,9% în favoarea proiectului de Constituție, cu prezență la urne de 67,1%. Multe din puterile Regelui au fost anulate, iar existența formațiunilor politice a devenit din nou legală, după 41 de ani și 9 luni.4

O privire de ansamblu, respectiv posibile scenarii:

Președintele Executivului catalan, Carles Puigdemont, trebuie să dispară din peisajul mișcării pro-independență/autonomie extinsă a Cataloniei, pentru incapacitatea de a ajunge la compromis cu autoritatea centrală. Spre exemplu, primarul Barcelonei, Ada Colau, a declarat că nu s-a gândit vreodată că se poate ajunge la un asemenea conflict, și că ambițiile personale trebuie să fie moderate în cadrul unor compromisuri.5 E ilar totuși faptul că Puigdemont menționase că nu se vrea o fractură între Catalonia și Spania, însă după ce Regele Felipe VI a declarat că Executivul catalan a încălcat succesiv Constituția, și-a schimbat imediat opinia.6

Premierul Mariano Rajoy trebuie să plece după incapacitatea de a gestiona corect (hai, nu perfect, dar măcar decent) situația. Putea să lase referendumul să se desfășoare, fără intervenția poliției, apoi acesta să fie declarat ilegal, de către Curtea Constituțională. Oricum ar fi ieșit scântei după. Sau, în cazul cel mai bun, atât Rajoy cât și Puigdemont puteau să uite de ambiție (cât de ușor e de spus din postura de spectator) și să ajungă la un compromis, care să fie redactat și supus votului, atât la Madrid, cât și la Legislativele regiunilor autonome - un proiect privind extinderea autonomiei fiecărei regiuni, astfel încât să nu existe defavorizări.

Niciunul din cei doi nu poate dispărea din peisaj, cu atât mai puțin Mariano Rajoy, în condițiile în care Spania are nevoie de stabilitate - abia a ieșit dintr-o perioadă de 10 luni fără Guvern.

1
2
3
4
5
6