/ Politica

„Totalpolitik. Alternativă la Realpolitik?” sau „Mizeria politicului?”

Realpolitik, termen legat printr-un fir imposibil de destrămat, de cancelarul german Otto von Bismarck, prin întruchiparea realismului, pragmatismului politic, a dus, conform lui Henry A. Kissinger, la transformarea puterii, ea devenind un instrument de auto-cenzură.

Printre scopurile inițiale ale Realpolitik se număra păstrarea păcii în Europa, von Bismarck fiind conștient de faptul că un efort îndelungat de război nu era sustenabil pentru Germania construită prin „Blut und Eisen” (sânge și fier).[1] Astfel, von Bismarck a încercat să facă din Germania un mediator între puterile europene, mai degrabă, decât o națiune pur războinică. Apoi, amintim de dorința de a izola Franța, cu scopul de a anula acesteia orice șansă de a-și lua revanșa pentru umilința din 1870, prin diplomație. În strânsă legătură cu dorința de izolare a Franței, apare formarea Dreikaiserbund (Liga celor trei împărați),[2] asociere a Germaniei, Austro-Ungariei și Rusiei, în 1873, și cu scopul de a fi un factor de echilibru între cele două din urmă.

Cel mai important scop al modului în care acționa von Bismarck era evitarea unui conflict pe două fronturi și mai ales cu Regatul Unit al Marii Britanii, adevărata putere mondială, la acea vreme, care deși nu era interesată neapărat de schemele politice continentale, ar fi putut deveni ostilă Germaniei dacă aceasta își dezvolta forțele navale și își contura ambiții coloniale.

**Însă mai putem vorbi cu adevărat de Realpolitik, în condițiile în care s-a deviat, încă de la început, de la înțelesul conceputului? **

În ultimii ani, termenul apare folosit în special în articole despre regimul lui Recep Tayyip Erdoğan, Vladimir Putin,[3] ori despre diplomație. Fiind folosit în argumentarea unei conduite politice, în sensul că în cadrul procesului de obținere a unor funcții de conducere la nivel de partid ori la nivel național, se pot folosi orice mijloace, observăm clar că se pierde legătura cu înțelesul inițial.

Bineînțeles, rare sunt cazurile în care am putea vreodată spune că o persoană din mediul politic dorește mai puțină putere sau deloc. Orice afiliere politică, orice inițiativă, are la bază o perspectivă a puterii și una asupra ajungerii la putere. Însă, în zilele noastre, omul politic se află în ingrata situație de a jongla între fascinația pentru putere și buna guvernare ori mimarea acesteia. El trebuie cel puțin să pară decent, pentru ca electoratul să își poate plasa încrederea în el.

Acest „joc” din zilele noastre se aseamănă cu dinamica puterii existente în vechile curți regale, unde curtezanii erau în dificila situație de a-și servi conducătorii, însă fără a părea prea direcți, prea dornici de afirmare - ceilalți curtezani puteau încerca eliminarea lor, ori chiar conducătorii puteau să se simtă amenințați de talentul curtezanilor. Un exemplu relevant este cazul lui Nicolas Fouquet, ministrul de finanțe al regelui francez Ludovic al XIV-lea, care a încercat să-și impresioneze regele, însă a sfârșit prin a fi arestat și trimis la închisoare, pe motiv că ar fi furat bani din trezoreria statului. Motivația reală era de fapt reprezentată de faptul că Ludovic al XIV-lea s-a simțit amenințat, în dorința sa de a fi în centrul atenției; Fouquet a organizat o petrecere la reședința personală, care rivaliza cu cele de la Versailles, ba chiar le-a eclipsat prin fast, fapt ce a făcut din Fouquet o țintă demnă de eliminat.

Într-adevăr, politica este un „joc”. Un joc în care oricine trebuie să se ghideze după principiul dualității prudență-fermitate. Pentru mulți, simpla existență a politicii, sub forma acestui „joc”, este greu de tolerat, văzând-o drept o moștenire malignă a trecutului și crezând că se pot delimita, pot evita „jocul”. Cum reușesc acești oameni să evite „jocul”? Prin apatie civică, ignorare a importanței implicării în procesele democratice. Însă asta deschide deja o discuție despre voluntarismul politic și civic, pe care nu îl vom aborda, însă va fi făcută o trimitere la subiect.[4]

Mulți compară lumea cu o imensă tablă de șah, în care puțini dirijează acțiunile pionilor. Greșit. Lumea este o curte compusă din aristocrați, pretinși aristocrați ș.a.m.d., în care „jocul” puterii nu poate fi evitat. Dorința de a-l evita transformă oamenii exact în ceea ce sunt văzuți ca fiind, în diverse conspirații: pioni. Nu doar că oamenii devin simpli pioni, dar opțiunea de a evita „jocul” îi face să reclame acest servaj, de parcă ar fi fost impus de acei aristocrați cu pretenții hegemonice, nu impus de ei înșiși asupra lor. Ei ar putea să trădeze natura umană, care ne face să nu renunțăm în lupta cu potrivnicia, și să învețe să ia parte la „jocul” puterii, nu neapărat pentru a se afirma, ci pentru a se proteja.

Pentru a învăța, pentru a înțelege puterea, este nevoie de auto-cenzură, de o anumită perspectivă asupra lumii, de adaptarea constantă a ei. Legătura dintre putere și conceptul de Realpolitik este incontestabilă, printr-un alt concept, Machtpolitik (politică de forță). Prin tehnicile presupuse de politica de forță, printre care atacurile preventive, concentrarea forțelor, impunerea tarifelor sau sancțiunilor economice, incitarea adversarilor la conflict, în timp ce acela care a incitat își consolidează poziția, războiul asimetric, ajungem la ceea ce propunem ca alternativă la folosirea termenului de Realpolitik.

Alternativă numită Totalpolitik, care poate fi văzută drept o reinterpretare a conceputului de „război absolut”, termen patentat de generalul Carl von Clausewitz. Războiul absolut presupunea un nivel greu de imaginat al efortului depus, competență absolută, având ca scop eliminarea opoziției.

După von Clausewitz, războiul era un act de violență care avea drept scop subjugarea voinței inamicului. Dacă el nu era făcut să „joace” după cum dicta agresorul, iar voința sa nu era distrusă, putea oricând să preia inițiativa. Soluția pentru situația asta era deci anihilarea voinței inamicului prin mijloace militare.

De asemenea, războiul absolut poate fi înțeles ca un război în care toate forțele disponibile sunt concentrate, respectiv folosite în aplicarea unui singure lovituri, fatale inamicului. Având această perspectivă în vedere, putem afirma că nu mai există ceva între pace și război absolut; polarizarea a fost atât de eficientă, încât era eliminată orice cale de mijloc, tot ce nu se afla la extreme devenind parte a unui no man’s land.

Totuși, Totalpolitik nu propune concentrarea tuturor forțelor disponibile și utilizarea lor într-un singur atac. Acel atac este, în cadrul Totalpolitik, o etapă din procesul de aplicare a teoriei. Într-adevăr, se urmărește concentrarea tuturor forțelor, însă nu doar a celor disponibile într-un anumit punct temporal și în niciun caz nu se urmărește folosirea lor în același timp; rezerve ale adversarului ar putea apărea oricând, profitând de pozițiile expuse prin angajarea totală.

În război, se lucrează cu arme, soldați, vehicule ș.a.m.d. În războiul politic, se lucrează cu mass-media, comunicare internă-externă, sondaje, rapoarte, acțiuni parlamentare, electorat, iar instrumentele de lucru condiționează acțiunile, în politică, așa cum războiul absolut era condiționat de politic. Pentru von Clausewitz, tot ce ținea de război era influențat de factorul politic, iar influența nu era o componentă a naturii războiului, ci o forță, un element extern, care intra în conflict cu războiul ideal și esența sa, el reprezentând o stare de fapt, nu un vehicul al voinței politicului.

Totalpolitik nu propune eliminarea condiționării acțiunilor, presupusă de instrumentele de lucru, fapt ce ar duce mai degrabă către un război total. În același timp, războiul politic se diferențiază de războiul tipic, purtat cu ajutorul instrumentelor cu caracter militar, înlăturând violența, ura, elemente primitive, aducând în locul lor acțiuni raționale, care urmăresc alterarea întregii conduite a adversarului. Alterarea aceasta e asemenea atacului amintit anterior, doar o etapă, nu un scop final.

Odată cu extinderea mizelor, ridicarea lor la niveluri mai înalte, războiul tinde spre forma sa absolută, fapt ce duce la radicalizare în acțiunile propriu-zise, care alcătuiesc efortul de război. În zilele noastre, vedem radicalizarea din războiul tipic, militar, în politică. Rațiunea lasă loc primitivismului, atacurile taberelor sunt tot mai lipsite de coerență, apar și dispar „faruri”, precum cele de pe țărm, care emit câte un semnal ilar, dar abominabil în ilaritatea sa. Totul devine asimetric, însă nu în sensul potrivit. Războiul politic de acum devine opusul direcției raționale a războiului militar, ca întreg: scopul este trimis în derizoriu, însă se mai amintește vag, iar războiul politic devine rezultat al pasiunii iraționale exprimate de tabere, al greșelilor.

În tumultul unui conflict, oamenii tind să fie copleșiți de evenimente, iar în balanța internă a fiecăruia dintre cei copleșiți, rațiunea se află pe talerul care se ridică. Astfel, apar reacțiile bazate pe emoții, frică și frustrare. Vitală este menținerea talerului rațiunii măcar la același nivel cu cel al pasiunii. Detașarea de haosul conflictului este crucială în război și în politică.

Spunând că nu se ajunge la asimetria „corectă”, utilizăm o perspectivă privind lipsa formei. Prin conturarea unei conduite, prin repetarea acțiunilor, adversarul politic își poate formula un plan de atac corespunzător. În locul repetivității, este preferată adaptabilitatea. Cel mai bun mijloc de a te proteja în război și mai ales în cel politic este utilizarea fluidității, care presupune și credința că nimic nu este stabil, iar ordinea lucrurilor poate fi destrămată oricând.

Impredictibilitatea acțiunilor nu înseamnă totuși că totul trebuie făcut accidental ori fără pregătire. Dimpotrivă, totul trebuie pregătit, până la capăt. Scopul este totul, iar planificarea trebuie făcută până la cel mai aparent insignifiant detaliu, având în vedere toate scenariile posibile, consecințele, obstacolele și evenimentele fortuite care ar putea anula munca depusă și oferi gloria altora. Prin această planificare dusă la absolut, nu se va mai risca copleșirea de către circumstanțe - în schimb, ele vor fi stăpânite. Apoi, oamenii au o adevărată sete pentru a vedea tipare în acțiunile altora; până și impredictibilitatea trebuie să fie planificată, anulând astfel acel sentiment de control avut de adversari, când observau tipare. Impredictibilitate planificată, pentru destabilizarea adversarilor, obosindu-se singuri în încercarea de a afla motivele unor acțiuni.

În cadrul războiului, de orice tip ar fi el, unii se pregătesc pentru defensivă, își construiesc adevărate fortărețe, pentru a stăvili înaintarea adversarului. Apărarea pare cea mai sigură soluție pentru existența unui număr ridicat de posibili adversari. Însă, izolarea mai mult expune pe cineva la pericole decât protejează, respectiv corupe legătura cu informația, ea venind trunchiată sau deloc. Contactul cu lumea, cu alte formațiuni politice menține atenția la un nivel ridicat.

**Cum gladio te vallare scieris, vallum ferre desinito. **

Când îți vei fi făcut din sabie scut, nu o să te mai ascunzi după ziduri. Totuși, nici atacul nu este opțiunea universal valabilă. Preluarea inițiativei de câte cineva îl pune în dezavantaj, expunându-i strategia și limitându-i viitoarele acțiuni. Menținerea flexibilității, în schimb, pentru a specula greșelile celor ce preiau inițiativa, este preferabilă: dacă oponenții au o atitudine agresivă, opțiunea potrivită este angajarea lor într-un atac nechibzuit, care îi vor fi lăsat vulnerabili. De asemenea, rezistând la tentația de a răspunde agresorului, se câștigă timp. Timp pentru planificare, recuperare, dar mai ales pentru coagularea unei perspective potrivite. În multe cazuri, se câștigă prin a face aproape nimic altceva decât așteptând greșelile altora.

Însă apare și momentul în care trebuie începută ofensiva. Atât în război, cât și în politică, totul ține de strategie, ca artă a perspectivei de ansamblu, a planificării mai în profunzime de lupte. Ofensiva, din punct de vedere strategic, nu trebuie să se blocheze în chestiuni mărunte, în piedici, ea urmărind scopul final și atingerea acestuia. În acest sens, dacă se ajunge la situații în care oponenții câștigă unele bătălii, detașarea de decepția inițială produsă de succesul temporar al adversarului este singura cale către obținerea unei căi clare către victoria finală. Mulțumiți de victoriile temporare, sporadice, ei vor ignora uneori elementele ce țin de strategie.

Adversarii se vor angaja și ei în planificare, însă nu doar ei, ci și aliații. Planificarea executată cu precauție zeloasă duce la pierderea de timp prețios, fapt ce poate fi speculat de planuri executate cu rapiditate, precizie, în ideea de a cauza reacții emoționale, predispuse la greșeală. Rapiditatea și precizia executării planurilor, combinate cu observarea atentă, respectiv selectarea centrului de gravitate sau a centrelor de putere ale oponenților, ajută în completarea schemei „jocului” politic. Fiecare, individ ori entitate colectivă politică își consolidează forțele, conturează strategia în jurul unor centre de putere. Pentru a putea lupta eficient, trebuie destructurate crenelurile adversarilor, privit dincolo de suprafață, de ceea ce poate observa orice om, în căutarea acelui ceva care ține întreaga structură legată. Identificarea acelui punct, respectiv atacarea lui cu precizie maximă va avea drept rezultat provocarea de daune masive, nu doar la nivel material. Procesul de destructurare, menit să identifice centrul de putere/greutate al adversarului, este util și ca element luat individual, nu doar în relație cu celelalte componente ale Totalpolitik. Părțile care compun structura oponenților pot fi ușor separate, după identificarea centrului. Separarea lor duce automat la vrajbă și divizare internă, ceea ce face din întreg o problemă mai puțin relevantă.

Legând din nou componentele Totalpolitik, plecând de la destructurarea edificiului puterii adversarilor, ajungem la expunerea părților vulnerabile. Atacurile directe, frontale, duc doar la pregătirea adversarului pentru o confruntare finală. Distragerea oponentului, mutarea atenției acestuia către alte zone decât cele intenționate pentru adevăratele ofensive, este metoda cea mai facilă de a cauza pierderi. După expunerea flancului, a zonelor vulnerabile, exercitarea unei presiuni constante din toate părțile pune adversarul în incapacitatea de a răspunde eficient. Impredictibilitatea menționată anterior trebuie să se regăsească și în manevrele presupuse de expunerea zonelor vulnerabile, cu scopul de a scurta perioadele de conflict. Slăbirea adversarului înainte de a începe conflictul în sine este indicată, iar manevrele nu trebuie să se rezume doar la propriile acțiuni, ci și la cele adverse - ele trebuiesc a fi gândite astfel încât să aibă în vedere și plasarea adversarului în poziția de a avea mai multe căi de acțiune, toate greșite.

Totalpolitik nu se inspiră doar din sectorul militar, ori din cel diplomatic, ci le îmbină. În timpul planificării acțiunilor ofensive, de îngrădire ș.a.m.d., trebuie utilizată și diplomația. Aceasta, combinată cu presiunea constantă, arată că există șanse către negociere, dar pune în același timp și adversarul în poziția de a face concesiuni majore în fața presiunii. În negociere, compromisul nu trebuie să vină decât din partea adversarului.

Încă un aspect important al Totalpolitik este chibzuința, reflectată în maniera de încheiere a „ostilităților”. Modul în care se încheie un război, în care o parte beligerantă se prezintă la conferința de pace, respectiv modul în care se prezintă global lucrurile după încheierea păcii, sunt cruciale în geometria viitoarelor acțiuni.

Totalpolitik, așa cum am amintit în antepenultimul alineat, face uz nu doar de elemente ale unui sector, economic, politic, militar, social, diplomatic etc., ci îmbină informația, tehnologia, diplomația, elemente culturale, militare, rezultatul fiind aplicat în „jocul” politic, numit „război politic”. În fața unei abordări de tip hibrid a „jocului”, actorii de școală veche vor avea mereu probleme, iar eforturile de a repara daunele și de a se adapta vor fi prea lente.

Cum Totalpolitik propune angajarea tuturor factorilor prezenți în schema unei societăți și având în vedere faptul că politica este numită atât un „joc”, cât și un „război”, observăm solidificarea tezei că totul este o chestiune ce trebuie câștigată decisiv. Într-un conflict, mașinăria de război este crucială, iar pentru Totalpolitik, ea este întregul conglomerat format din tehnicile, tacticile și elementele angrenate în efortul politic. Domeniul informațional, și el parte a acestui conglomerat, nu presupune crearea de surse tip „fake news”, ci, spre deosebire de cazurile multor actori politici deja existenți, presupune erodarea încrederii adversarului în informația deținută, prin impredictibilitate.

Am putea spune că așa ar arăta politica ideală - cea calculată până la ultimul detaliu, în care până și evenimentele fortuite sunt integrate într-un program de anticipare. Bineînțeles, pentru cetățeni, cele spuse pot fi văzute drept chestii dure, care nu ar trebui să se regăsească într-o societate normală, modernă. Totuși, tocmai această întoarcere la Realpolitik, această revenire la realismul neiertător, face din Totalpolitik adevărata alternativă la politica de până acum, cea făcută din umbră.

Recent, formula distorsionată a Realpolitik a apărut în cel mai dur mod, pe scena politică românească.

A fost declarat război, de către o grupare politică, inamicului din interior, infiltrat, așa cum făceau partidele aflate la conducerea regimurilor totalitare sovietic și național-socialist. Ce s-a intamplat după? O epurare a societății, în care florile din grădina cu mărăcini au fost smulse din pământ, pecetluind soarta comuntiății și condamnând-o la suferință infinită.

**Totul pentru că oamenii, cândva, nu au înteles că tot ce se întâmplă are legătura cu și este influențat de politică.
**

Oamenii trebuie să vadă că este obligatoriu să cunoască ce se întâmplă în politică. Nu pentru a se afirma, după cum a mai fost amintit - e de înțeles că mulți doresc o viață liniștită, în care să nu iasă în evidență, dar acea viață liniștită presupune și faptul că oamenii trebuie să fie capabili de a se apăra de grupări politice precum cea ale cărei acțiune a fost amintită, respectiv de demagogi precum liderul numitei grupări, care sfidează totul.

Vremea folosirii incorecte a Realpolitik, caracterizată prin purul „pragmatism” al unor apariții politice individuale ori colective, sub forma unor formațiuni politice, trebuie să apună. Se conturează era unei politici totale, în care cetățenii devin din spectatori, actori, în care absolut toate elementele sociale, politice, economice ș.a.m.d. sunt angrenate în efortul politic.

Imaginea aleasă poate părea cel puțin ciudată. Ce motivație ar fi pentru a-l avea pe Herbert von Karajan, dirijor, drept copertă a unui articol despre politică?

Motivația este însuși von Karajan. O persoană energică, care poate inspira mult prea multă energie. Obișnuia să dirijeze cu ochii închiși, iar modul în care își folosea mâinile făcea audiența să creadă că orchestra era controlată de el; în același timp, prin mișcarea mâinilor, părea că von Karajan plăsmuia muzica în sine, iar fiecare notă era parte a unei creații ce trecea de muzică. La o repetiție pentru Simfonia a 9-a a lui Beethoven, spunea că a ajuns, alături de membrii Filarmonicii din Berlin, să gândească și să simtă în același ton, să aibă aceleași preocupări. Cooperarea, spunea el, îi transformaseră într-o familie, iar niciunul nu putea exista în cadrul Filarmonicii fără celălalt.

Așa cum von Karajan și membrii Filarmonicii din Berlin ajunseseră să fie o singură ființă, chiar și atunci când doar repetau, așa trebuie să ajungă și elementele sociale, economice, politice, vizate de Totalpolitik. Toate trebuie să devină o singură entitate, care acționează ca un singur organism, iar acțiunile trebuie să fie executate cu cea mai mare precizie.

Trebuie precizat faptul că titlul articolului a suferit o serie de transformări, ajungându-se la cel prezent, însă de asemenea, demn este de precizat că este foarte probabil ca niciuna din cele două componente alte titlului să nu rezoneze cu cititorul, el fiind mai degrabă apropiat de o formulă care să arate ce este cu adevărat articolul - un manifest, o chemare către politica altfel. Așa cum diplomația a evoluat, la începutul secolului al XX-lea, de la una secretă, la una publică, așa va trebui și politica să evolueze - de la politica de culise, la cea la care toată lumea are acces, în care toată lumea este implicată.

[1]http://germanhistorydocs.ghidc.org/sub_document.cfmdocument_id=250&language=english
[2] https://www.britannica.com/event/Dreikaiserbund
[3] https://www.ft.com/content/3e91a25c-a5bc-11e6-8b69-02899e8bd9d1
[4]https://philpapers.org/go.plid=VALTDP&proxyId=none&u=http%3A%2F%2Fwww.colorado.edu%2Fphilosophy%2Fcenter%2Frome%2FRoME_2009_full_papers%2FMikhail_Valdman_Deep%20probem%20with%20Voluntaristic%20Theories%20of%20Political%20Obligation.doc